Deşi se uita peste tot în jur, Frodo nu zări nici urmă din cei doi pilaştri de piatră aşezaţi ca o poartă, iar după scurt timp ajunseră la un defileu în capătul nordic al văii, îl traversară cu repeziciune şi orizontul se deschise în faţa lor. Călătoria era veselă, Tom Bombadil călărea voios alături de ei sau în faţa lor, pe Dolofanul Mocofan care era mult mai iute de picior decât ai fi bănuit văzându-i talia. Tom o ţinea tot într-un cântec, dar vorbele sale cel mai adesea nu aveau nici o noimă, sau poate erau rostite într-o limbă ciudată, necunoscută hobbiţilor, o limbă străveche, ale cărei cuvinte erau mai cu seamă exclamaţii de mirare şi încântare.
Mergeau înainte fără să se abată, dar curând văzură că Drumul se afla mult mai departe decât îşi imaginaseră ei. Chiar şi fără neguri, din pricina somnului ce-i cuprinsese la prânz cu o zi înainte n-ar fi putut ajunge la el decât după miezul nopţii. Linia aceea întunecată pe care o zăriseră nu era un şir de copaci, ci de tufişuri care creşteau pe marginea unui şanţ adânc, malul celălalt fiind un perete abrupt. Odată pe acolo trecuse hotarul unui regat, le spuse Tom, dar asta cu mult timp în urmă. Avea aerul că acest fapt îi trezea amintiri triste, de aceea era zgârcit la vorbă.
Coborâră până în fundul şanţului, ieşiră din el printr-o spărtură făcută în peretele abrupt, iar apoi Tom o luă spre miazănoapte, căci până atunci merseseră oarecum spre apus. Ţinutul se deschidea larg şi aproape orizontal, ceea ce îi făcu să grăbească pasul, numai că soarele prinsese să asfinţească atunci când în sfârşit zăriră în faţă centura de copaci înalţi, semn că ajunseseră din nou la Drum, după atâtea aventuri neaşteptate. Ultimele câteva sute de metri le străbătură în galop şi se opriră abia în umbrele lungi ale copacilor. Se găseau pe creasta unui mal înalt, iar Drumul, nedesluşit din pricina întunericului care cobora, şerpuia ceva mai jos de ei. Chiar în acest loc, venea de la nord-vest şi se îndrepta spre sud-est, iar la dreapta lor cobora destul de povârnit într-o depresiune largă. Era brăzdat de făgaşuri şi purta urmele unei ploi mari căzute de curând; şleaurile şi şanţurile erau pline de apă.
Coborâră râpa şi priviră în susul şi în josul Drumului. Nu se zărea nimic.
— Iată-ne ajunşi, în sfârşit, zise Frodo. Sper că n-am pierdut mai mult de două zile din pricina scurtăturii mele prin Pădure. Dar poate că întârzierea asta se va dovedi folositoare — ne-or fi pierdut urma, cine ştie.
Ceilalţi îşi întoarseră privirile spre el. Umbra spaimei pricinuite de Călăreţii Negri se lăsă deodată asupra lor. De când intraseră în Pădure, nu se gândiseră decât la cum să ajungă înapoi la Drum; doar acum, când se afla sub tălpile lor, îşi amintiră de primejdia care-i urmărea şi foarte probabil că stătea în aşteptarea lor chiar pe Drum. Se uitară neliniştiţi în urmă, la soarele ce apunea, dar Drumul se întindea cafeniu şi pustiu.
— Crezi, întrebă Pippin şovăitor, crezi că vom fi urmăriţi în noaptea asta?
— Nu, trag nădejde că în noaptea asta nu, îşi dădu Tom Bombadil cu părerea, şi nici mâine, aşa zic. Dar nu vă luaţi după ceea ce cred eu; căci n-aş putea jura. În partea asta de răsărit, cunoştinţele nu-mi sunt de folos. Tom nu este stăpân peste Călăreţii din Tărâmul întunecat ce se întinde departe, dincolo de hotarul lui.
Chiar şi aşa stând lucrurile, tare ar mai fi vrut hobbiţii ca Tom să-i însoţească. Simţeau că el ar fi ştiut să se descurce cu aceşti Călăreţi Negri mai bine decât oricare altul. Curând aveau să pătrundă pe tărâmuri ce le erau pe deplin necunoscute, doar ceea ce ştiau din legendele străvechi şi aproape pierdute, auzite în Comitat, încât, în lumina tot mai palidă a amurgului, îi cuprinse dorul de casă. Îi apăsa o singurătate cumplită şi o senzaţie de rătăcire. Rămaseră tăcuţi, nedorind să-şi ia un ultim rămas-bun, şi abia dacă-şi dădură seama că Tom le spunea adio şi îi povăţuia să aibă curaj şi să călărească fără oprire până la lăsarea întunericului.
— Tom o să vă dea sfaturi bune până la capătul acestei zile (după care nu vă rămâne decât norocul vostru să vă însoţească şi să vă arate calea cea bună): la patru mile pe Drum de-aici o să ajungeţi la un sat, Bree se numeşte, sub Dealul Bree, ale cărui case sunt cu faţa spre apus. Acolo o să găsiţi un han vechi, Poneiul în două picioare. Barliman Captalanul este destoinicul hangiu. Puteţi rămâne peste noapte, iar dimineaţă porniţi la drum fără zăbavă. Fiţi curajoşi, dar cu băgare de seamă. Nu vă pierdeţi firea veselă; şi călăriţi să vă găsiţi norocul.
Hobbiţii îl rugară să vină cu ei măcar până la han şi să mai bea o dată cu ei; dar el râse şi-i refuză, spunând:
Făcu stânga-mprejur, îşi îndesă pălăria pe cap, încălecă pe spinarea Mocofanului, urcă înapoi malul şi dispăru cântând în întuneric.
Hobbiţii urcară după el şi îl urmăriră cu privirile până se pierdu în depărtare.
— Îmi pare rău că ne-am despărţit de Stapânu’ Bombadil, spuse Sam. E prevăzător şi nu face nici o greşeală. Zic eu că putem merge înc-o bună bucată de drum fără să întâlnim cine ştie ce ciudăţenii. Dar n-aş zice că n-am să mă bucur să ajungem la Poneiul în două picioare de care ne-a spus el. Ce n-aş da să fie la fel ca Dragonul Verde de la noi. Ce seminţie-s ăştia din Bree?
— Sunt hobbiţi în Bree, spuse Merry, şi Seminţia Mare. Aş zice că-i ca acasă la noi. Poneiul e un han bun, din câte-am auzit. Din când în când, ai mei dau o raită pe-acolo.
— Nici c-ar fi ce să ne dorim mai mult, spuse Frodo, dar tot în afară Comitatului nostru suntem. Nu vă simţiţi prea acasă. Vă rog, ţineţi minte — cu toţii — numele de Baggins NU trebuie pomenit. Eu sunt domnul Subdeal, dacă va fi nevoie să dăm un nume.
Încălecară pe ponei şi porniră tăcuţi în umbrele serii. Întunericul cobora cu repeziciune în vreme ce ei mergeau încet, la pas, pe drum la vale şi iar în sus, până ce, într-un târziu, zăriră lumini pâlpâind la oarecare depărtare în faţa lor.
Înainte se înălţa Dealul Bree, parcă pus în drum, o pată uriaşă, întunecată, desenată pe stelele înceţoşate; şi sub coasta lui stângă stătea cuibărit un sat întins. Într-acolo dădură ei pinteni poneilor, nemaidorind altceva decât să găsească un foc şi o uşă care să-i despartă de noaptea de afară.
IX
La Poneiul în două picioare
Bree era satul principal al ţinutului Bree, o întindere mică de pământ locuit, ca o insulă între pământurile pustii peste tot în jur. În afară de Bree, mai era Căpiţa, de partea cealaltă a dealului, Viroaga, într-o vale adâncă, ceva mai către est, şi Fundurăului, la marginea Pădurii Rele. Împrejurul dealului şi al satelor se aflau câmpuri şi petice de pădure bine îngrijite, pe o lăţime de numai câteva mile.
Oamenii din Bree aveau părul castaniu, erau laţi în umeri şi mai degrabă mici de statură, veseli şi liberi; nu-şi aparţineau decât lor înşile; dar erau mult mai prietenoşi şi mai apropiaţi faţă de hobbiţi, gnomi şi elfi, precum şi faţă de alte seminţii din vecinătăţi, decât erau (sau sunt) îndeobşte cei din Seminţia Mare. După cum spun legendele lor, ei ar fi primii oameni care s-au aventurat vreodată în Apusul lumii de mijloc. Puţini au fost cei care au supravieţuit năpastelor zilelor de odinioară; dar, când Regii s-au întors de peste Marea cea Mare, i-au găsit pe oamenii din Bree pe aceleaşi meleaguri, şi acolo mai erau şi acum, după ce amintirea vechilor Regi pierise de mult în iarbă.