În acele vremuri, nici un alt om n-a ridicat aşezări atât de departe spre vest, sau cale de o sută de leghe de Comitat. Dar în ţinuturile sălbatice de dincolo de Bree hălăduiau rătăcitori misterioşi. Cei din Bree îi numeau Pribegi şi nu aveau cunoştinţă de originile lor. Erau mai înalţi şi mai oacheşi decât oamenii din Bree şi se credea că văzul şi auzul lor aveau puteri neobişnuite, şi că ei înţelegeau graiurile fiarelor şi al zburătoarelor. Rătăceau după bunul lor plac înspre sud şi răsărit, chiar şi mai departe, până la Munţii Ceţoşi; dar se împuţinaseră mult şi arareori mai erau văzuţi. Când apăreau, aduceau veşti de pe meleaguri îndepărtate şi spuneau poveşti ciudate şi uitate, pe care cei din preajmă le ascultau cu sufletul la gură; dar locuitorii ţinutului Bree nu se împrieteneau cu ei.
În Bree se găseau şi multe familii de hobbiţi, care o ţineau una şi bună că ţinutul acesta era cea mai veche aşezare de hobbiţi din lume şi că luase fiinţă cu mult înainte ca cineva să fi traversat râul Viniac şi să se fi aşezat în Comitat. Cei mai mulţi trăiau în Căpiţa, deşi se numărau şi în satul Bree câteva familii, mai cu seamă pe coastele mai înalte ale dealului, deasupra caselor oamenilor. Neamul Mare şi Neamul Mic (cum îşi spuneau ei unii altora) se împăcau bine între ei, fiecare văzându-şi de treburile sale după cum le erau legile, dar socotind, şi unii, şi alţii, că îşi ocupau locul de drept între locuitorii ţinutului Bree. Nicăieri altundeva în lume nu s-ar fi putut găsi o potrivire a lucrurilor mai aparte (dar şi mai minunată).
Locuitorii din Bree, Mari şi Mici, nu prea erau călători de felul lor; şi treburile din cele patru sate erau preocuparea lor principală. Când şi când, hobbiţii din Bree se duceau până în Ţara Iedului, sau în Meleagul de la Soare-Răsare; dar, deşi micuţul lor ţinut nu se afla decât la o zi de mers spre răsărit de la Podul Viniac, hobbiţii din Comitat îl vizitau şi mai rar. Se mai găsea câte unul din Ţara Iedului sau un aventuros din Tuc, care se abătea pe la Han o noapte, cel mult două, dar şi asta se întâmpla tot mai rar. Când vorbeau de hobbiţii din Bree sau de oricare alţii care locuiau în afara graniţelor ţinutului lor, cei din Comitat îi socoteau drept Cei din Afară şi nu le prea dădeau multă atenţie, găsindu-i plicticoşi şi barbari în apucături. Se prea poate ca, în alte zile, în apusul Lumii să fi fost răspândiţi mult mai mulţi hobbiţi „din Afară” decât îşi imaginau hobbiţii din Comitat. Unii, fără îndoială, nu erau altceva decât nişte vagabonzi, gata să scobească o vizuină în oricare ridicătură de pământ, unde să se adăpostească nu mai mult decât Ie venea lor la socoteală. Ceea ce nu se putea spune despre cei din ţinutul Bree, hobbiţi la casele lor şi prosperi, prin nimic mai simpli decât cele mai multe rubedenii îndepărtate de-ale lor din Interior. Încă nu se dăduse uitării vremea când între Comitat şi Bree drumurile fuseseră mult bătute şi-ntr-o direcţie şi-n alta. Ca urmare, prin vinele locuitorilor din Coniaied curgea destul sânge de Bree.
Satul Bree avea cam o sută de case de piatră ale Seminţiei Mari, aproape toate construite peste Drum, pe coasta dealului, cu ferestrele îndreptate spre apus. De la acea parte, pornind în semicerc din dreptul dealului şi ajungând înapoi la poala lui, se întindea un şanţ adânc, mărginit, în interior, de un gard viu des. Drumul traversa şanţul pe un zăgaz, dar acolo unde străpungea gardul era închis de o poartă mare. O altă poartă se afla în capătul sudic, unde Drumul ieşea din sat. Amândouă se încuiau la căderea nopţii, şi imediat în spatele lor erau două căsuţe pentru păzitorii lor.
Acolo unde Drumul o lua la dreapta, înconjurând poala dealului, se găsea un han mare. Fusese construit cu mult timp în urmă, pe vremea când drumurile erau bătute în sus şi-n jos. Căci Bree se afla la o veche răscruce de drumuri; alt drum străvechi tăia Drumul de Miazăzi chiar dincolo de şanţ, la capătul de apus al satului, şi odinioară oamenii şi alte seminţii felurite îl străbăteau adesea. Era o vorbă care se mai auzea încă în Meleagul dinspre Soare-Răsare — De mirare, ca şi veştile din Bree — rămasă din acele vremuri când veştile de la Miazănoapte, Miazăzi şi Răsărit puteau fi aflate la han şi când hobbiţii din Comitat obişnuiau să meargă până acolo numai ca să le audă. Dar ţinuturile de la Miazănoapte rămăseseră de mult pustii, iar Drumul de la Miazănoapte aproape că nu-l mai străbătea nimeni: iarba îl năpădise, din care pricina locuitorii din Bree îl numeau Drumul Verde.
Cu toate acestea, Hanul din Bree tot acolo se afla, iar hangiul era o persoană cu greutate. Casa lui era loc de întâlnire pentru toţi cei mari şi mici, din cele patru sate, care doreau să-şi omoare timpul, să stea de poveşti şi să-şi astâmpere curiozitatea; şi loc de popas pentru Pribegi şi alţi rătăcitori, ca şi pentru călători (gnomi, cel mai adesea) care călătoreau încă pe Drumul de Răsărit, spre şi dinspre Munţi.
Era noapte şi stelele străluceau atunci când Frodo şi tovarăşii săi se apropiară de sat. Poarta apuseană, în dreptul căreia se opriră, era încuiată, dar în pragul căsuţei din spatele ei şedea un om. Acesta sări în picioare, luă un lampas şi se uita mirat la ei peste poartă.
— Ce vreţi şi dincotro veniţi? întrebă el aspru.
— Vrem să ajungem la han, răspunse Frodo. Călătorim spre miazăzi si nu putem merge mai departe în noaptea asta.
— Hobbiţi. Patru hobbiţi. Mai mult, veniţi din Comitat, după vorbă, spuse portarul, şoptind ca şi când vorbea cu sine însuşi.
Îi scrută câteva clipe cu o căutătură întunecată, apoi descuie încet poarta şi îi lasă să intre.
— Nu-i prea vedem pe-ăştia din Comitat venind călare pe Drum noaptea, mai spuse el atunci când ei se opriră puţin în dreptul căsuţei lui. Să-mi fie cu iertare că tare aş vrea să ştiu ce vânt vă aduce la răsărit de Bree. Şi care vă sunt numele, dacă nu-i cu supărare?
— Numele şi vântul ce ne-aduce-s treaba noastră, iar ăsta nu pare loc prea nimerit să le discutăm, zise Frodo, neplăcându-i nici chipul omului şi nici tonul vocii.
— O fi treaba voastră, nu zic nu, nu se lăsă portarul, dar treaba mea e să pun întrebări după căderea nopţii.
— Suntem hobbiţi din Ţara Iedului şi ne-a venit nouă aşa, să călătorim şi să tragem la hanul de-aici, se băgă Merry în vorbă. Eu sunt domnul Brandybuck. Îţi ajunge atât? Parcă locuitorii din Bree aveau vorbă bună pentru străini, mă rog, aşa am auzit.
— Bine, bine, se înduplecă portarul. N-am vrut să vă supăr. Dar să nu vă mire dacă or fi să fie şi alţii, în afară de Harry de la poartă, care or să vă pună întrebări. Umblă tot felul de stirpe ciudate pe-aici. Dacă trageţi la Ponei, o să vedeţi că nu sunteţi singurii muşterii.
Le ură noapte bună, nici unul nu mai spuse nimic, dar în lumina lămpaşului Frodo îl văzu pe păzitorul porţii cercetându-i cu o privire iscoditoare. Răsuflă uşurat auzind cum se închide poarta în urma lor în timp ce ei îşi continuară drumul. În sinea lui se întrebă de ce oare era omul ăsta atât de bănuitor, şi dacă nu cumva cineva dorise să afle noutăţi despre nişte hobbiţi călători. Să fi fost Gandalf? Te pomeneşti că ajunsese aici cât ei încă rătăceau în Pădure şi printre Gruiuri. Dar ceva din privirea şi din vocea strajei îl făcea să se simtă neliniştit.
Păzitorul porţii se uită o vreme în urma hobbiţilor, apoi intră înapoi în căsuţă. Nici nu se întoarse bine cu spatele, când o siluetă neagră sări iute peste poartă şi se topi în umbrele uliţei satului.