Hobbiţii urcară o uliţă în pantă, trecură de câteva case şi opriră în faţa hanului. Casele li se păreau mari şi ciudate. Sam se uită îndelung la hanul cu cele trei caturi ale sale şi ferestre multe, şi parcă i se puse o piatră pe inimă. Îşi imaginase că la un anumit moment al călătoriei îi va fi dat să întâlnească uriaşi mai înalţi decât copacii şi alte creaturi mai cumplite chiar; dar în clipa asta, vederea pentru întâia dată a oamenilor şi a caselor lor înalte i se părea îndeajuns, chiar prea mult pentru sfârşitul înnoptat al unei zile obositoare. În mintea lui, umbrele ogrăzii hanului erau pline de cai negri înşeuaţi, iar de la ferestrele întunecate de la ultimul etaj se uitau la ei ochii sfredelitori ai Călăreţilor Negri.
— Doar n-o să rămânem aici peste noapte, nu-i aşa, stăpâne? nu se putu el abţine. Dacă tot sunt hobbiţi prin părţile astea, de ce n-am trage la unu’ dintre ei? Ne-am simţi mai ca acasă.
— Dar hanul ce cusur are? vru să ştie Frodo. Tom Bombadil ne-a spus de el. Sper că înăuntru e foarte ca acasă.
Chiar şi de afară, hanul arăta ca o casă plăcută pentru cei obişnuiţi cu asemenea locaşuri. Faţada dădea spre Drum şi mai erau două aripi ce se întindeau în spate, tăiate în parte în povârnişul de la poalele dealului, astfel că spre capătul lor ferestrele de la al doilea cat se aflau aproape de pământ. O arcadă largă se deschidea spre curtea dintre cele două aripi, iar în stânga, sub arcadă, se zărea o uşă, largă şi ea, până la care urcau câteva trepte late. Uşa era deschisă, lăsând lumina să se reverse în afară, în partea de sus a arcadei se găsea un felinar dedesubtul căruia se legăna o pancartă mare: un ponei alb şi dolofan ridicat pe picioarele dindărăt. Deasupra uşii stătea scris cu litere albe: PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE la BARLIMAN CAPTALANUL. De la multe dintre ferestrele de jos răzbătea lumină dindărătul draperiilor groase.
Hobbiţii încă zăboveau nehotărâţi în umbrele drumului, când deodată auziră o voce dinăuntru care se apucase să cânte un cântec vesel, şi alte voci, tot atât de vesele, acompaniind-o în cor. Ascultară o vreme cântecul acesta încurajator, apoi descălecară. Cântecul se isprăvi şi fu urmat de o explozie de râsete şi de bătăi din palme.
Hobbiţii îşi duseră poneii până sub arcadă şi, lăsându-i în ogradă, urcară cele câteva trepte. Frodo o luă înainte şi aproape că se izbi de un om scund şi gras, pleşuv şi roşu la faţă. Purta un şorţ alb şi tocmai ieşea valvârtej pe o uşă şi se repezea spre alta, ducând o tavă încărcata de halbe pline.
— Putem… Începu Frodo.
— Îndată, vă rog frumos! strigă omul peste umăr şi dispăru într-un vacarm de voci şi-un nor de fum, pentru ca în clipă următoare să apară din nou, ştergându-şi mâinile de şorţ.
— Bună seara, micule stăpân! spuse el, înclinându-se. Cam ce-ai dori domnia ta?
— Paturi pentru patru şi grajd pentru cinci ponei, dacă se poate. Sunteţi domnul Captalan?
— Chiar el! Barliman mi-e numele. Barliman Captalanul, la dispoziţia domniilor voastre. Sunteţi din Comitat, greşesc cumva? întrebă el şi în clipa următoare se plesni cu palma peste frunte, parcă încercând să-şi adune gândurile. Hobbiţi! strigă el. Oare ce-mi aminteşte mie asta? Pot să vă întreb cum vă numiţi, domnule?
— Domnul Took şi domnul Brandybuck, îi prezentă Frodo. Iar el este Sam Gamgee. Numele meu este Subdeal.
— Aşa, aşa, făcu domnul Captalan, pocnind din degete. Ah, iar l-am pierdut! Da-mi vine mie-n minte, numa’ să am vreme să mă gândesc. N-am timp nici să răsuflu; dar să văd ce pot face pentru domniile voastre. Nu prea avem parte de călători din Comitat în ziua de azi, încât mi-ar părea rău să nu vă primesc aşa cum se cuvine. Atâta lume este însă strânsă-n han în seara asta, cum n-a mai fost de multă vreme. Nu plouă, dar toarnă, cum zicem noi aici în Bree. Hei! Nob! striga el. Pe unde-mi umbli, adormitule şi tanduriule? Nob!
— Vin, stăpâne! Vin!
Un hobbit cu o faţă veselă năvăli pe o uşă, dar, dând cu ochii de călători, se opri dintr-o dată şi-i privi cu mare interes.
— Unde-i Bob? întrebă stăpânul. Nu ştii? Atunci găseşte-l. Fuga-marş! N-am şase picioare şi nici şase ochi. Spune-i lui Bob că-s cinci ponei afară care trebuie băgaţi în grajd. Să facă ce-o şti şi să le găsească loc.
Nob ieşi fuguţa, zâmbind şi clipind din ochi cu înţeles.
— Aşa, care va să zică, ce ziceam?
Domnul Captalan îşi ciocăni fruntea cu degetele.
— Un gând îl alungă pe celălalt, cum se zice. Aşa-s de ocupat în seara asta, că mi se-nvârte capul. Aseară mi-au venit câţiva pe Drumul Verde, de la Miazăzi — lucru tare ciudat, ascultaţi-mă pe mine. Apoi nişte gnomi călători, care merg spre soare-apune, au sosit în seara asta. Şi-acum domniile voastre. Dacă n-aţi fi hobbiţi, nu ştiu dac-aş putea să vă găzduiesc. Însă avem o cameră sau două în aripa dinspre miazănoapte, făcute anume pentru hobbiţi atunci când s-a construit casa asta. La parter, aşa cum le place lor de obicei; cu ferestre rotunde şi toate celelalte, ca să le fie pe plac. Trag nădejde c-o să vă simţiţi bine. Şi mai mult ca sigur că vreţi să vă ospătaţi, şi asta cât mai repede. Pe aici!
Îi conduse pe un coridor şi deschise o uşă.
— Vă poftesc în salonul acesta mic şi plăcut. Cred că, până una-alta, e ceea ce vă trebuie. Sunt ocupat până peste cap. N-am vreme de stat de vorbă. Trebuie s-o iau din loc. Treabă grea pentru două picioare, dar nici gând să slăbesc. Mai bag eu capu’ pe-aici. Dacă aveţi trebuinţă de ceva, scuturaţi clopoţelul şi vine Nob. Dacă nu vine, scuturaţi şi strigaţi!
Şi cu aceste vorbe dispăru, lăsându-i cam cu răsuflarea tăiată. Părea în stare s-o ţină tot într-un torent de vorbe, oricât ar fi fost de ocupat. Hobbiţii se uitară în jur — o cameră mică şi plăcută. În vatră ardea un foc jucăuş, iar în faţa ei se găseau câteva jilţuri joase şi confortabile. Mai era şi o masă rotundă, acoperită cu o faţă albă, pe care se afla un clopoţel de mână, mai degrabă o talangă. Dar Nob, hobbitul rândaş, năvăli în încăpere înainte ca ei să se gândească să scuture clopoţelul. Aducea sfeşnice şi o tavă plină cu farfurii.
— Doriţi să beţi ceva, domnilor? întrebă el. Să vă arăt dormitoarele până e gata cina?
Când domnul Captalan şi Nob reveniră în micul salon, călătorii erau de mult spălaţi şi apucaseră să bea jumătate din halbele mari cu bere. Cât ai bate din palme, pe masă apărură bucatele. Supă fierbinte, carne rece, tartă de mure, pâine proaspătă, bucăţi de unt şi caş copt: bucate gustoase şi simple, cu nimic mai prejos decât cele din Comitat şi îndestul de familiare ca să risipească şi ultimele reţineri ale lui Sam (pe deplin satisfăcut de-acum de gustul minunat al berii).
Hangiul se mai învârti puţin prin cameră, apoi le spuse că-i lasă singuri.
— Nu ştiu dacă doriţi să veniţi dincolo, la ceilalţi oaspeţi, după ce-aţi terminat de mâncat, zise el din prag. Poate că veţi vrea să vă duceţi la culcare. Oricum, ei ar fi încântaţi foarte să vă ureze bun venit, dacă domniilor voastre le-ar face plăcere. Nu se prea întâmplă ca Cei din Afară — călători din Comitat, aş zice, dacă nu vă e cu supărare — să poposească printre noi; şi am dori să aflăm veşti, poveşti sau cântece pe care le ştiţi. Dar, după voia domniilor voastre. Scuturaţi clopoţelul dacă vă lipseşte ceva.
Se simţeau atât de învioraţi şi de încurajaţi la sfârşitul cinei (aproape trei sferturi de oră de mâncat, neîntrerupte de nici o vorbă de prisos), încât Frodo, Pippin şi Sam hotărâră să li se alăture celorlalţi. Merry le spuse că era prea mare înghesuiala acolo.