— Eu mai zăbovesc aici în linişte şi poate mai încolo ies să adulmec puţin aer curat. Numai fiţi atenţi la ce ziceţi şi ce faceţi şi nu uitaţi că nimeni nu trebuie să ştie de fuga voastră şi încă vă găsiţi pe drumul mare, nu destul de departe de Comitat.
— S-a făcut, zise Pippin. Iar tu ai grijă de tine. Să nu te rătăceşti şi nu uita că e mai sigur înăuntru.
Lumea era strânsă în sala mare a hanului. Multă şi amestecată, după cum descoperi Frodo când ochii i se obişnuiră cu lumina, care venea mai ales de la un foc de buşteni ce ardea cu o pălălaie mare, căci cele trei felinare atârnate de grinzi abia pâlpâiau, pe jumătate ascunse de fum. Barliman Captalanul stătea lângă foc, vorbind cu doi gnomi şi cu încă unul sau doi oameni cu o înfăţişare destul de ciudată. Pe bănci şedeau diverşi oameni din Bree, câţiva hobbiţi din partea locului (care stăteau unul lângă altul, sporovăind), alţi câţiva gnomi şi câteva feţe greu de recunoscut în umbră şi în unghere.
Nici nu intrară bine hobbiţii din Comitat, şi în încăpere izbucni un cor de urări de bun-venit din partea locuitorilor din Bree. Străinii, mai cu seamă cei care veniseră pe Drumul Verde, îi priveau curioşi. Hangiul îi prezentă pe cei din Bree nou-veniţilor, atât de repede încât, deşi reţinuseră câteva nume, Frodo şi ai lui n-ar fi putut spune care de ce chip anume ţinea. Oamenii din Bree păreau să aibă cu toţii nume de plante (sunând destul de neobişnuit pentru cei din Comitat), cum ar fi Muc de Trestie, Iarba Ciutei, Iarba Neagra, Măr Pădureţ, Ciuline Pufos sau Ferigă (ca să nu mai pună la socoteala numele hangiului, Captalanul). Unii dintre hobbiţi aveau nume asemănătoare. Cei mai mulţi, de exemplu, păreau să se numească Iarbă Rea. Dar ceilalţi purtau nume fireşti, cum ar fi Maluri, Vizuina de Viezure, Vizuina Lungă, Cărăuş de Nisip şi Tunelarul, care se întâlneau adeseori şi în Comitat. Erau câţiva care se numeau Subdeal şi erau din Căpiţa, şi, cum nu-şi puteau închipui că purtau acelaşi nume cu Frodo fără să fie înrudiţi, îl adoptară pe acesta pe loc, ca pe un var de mult pierdut.
Hobbiţii din Bree se arătară, de fapt, tare prietenoşi şi curioşi, încât Frodo înţelese curând că trebuia să le dea cât de cât o lămurire despre ceea ce făcea. Astfel, le spuse că era interesat de istorie şi geografie (la care capetele din jur se înclinară de câteva ori, deşi nici unul dintre aceste cuvinte nu era foarte folosit în dialectul din Bree). Le mai spuse că se gândea să scrie o carte (la care în sală se aşternu o linişte uluită) şi că el şi prietenii lui doreau să strângă informaţii despre hobbiţii care trăiau în afara Comitatului, mai ales în ţinuturile dinspre răsărit.
De data aceasta se stârni un cor de voci. Dacă Frodo ar fi vrut cu adevărat să scrie o carte şi ar fi avut mai multe perechi de urechi, în câteva minute ar fi aflat destul cât să umple câteva capitole. Şi dacă asta nu era destul, i se mai oferi o listă întreagă de nume, începând cu „bătrânul Barliman aici de faţă”, la care se putea duce pentru a afla şi alte lucruri. După o vreme însă, cum Frodo nu dădea nici un semn că s-ar fi apucat să scrie cartea atunci şi acolo, hobbiţii începură din nou să-l întrebe despre cum mai mergeau treburile în Comitat. Frodo nu se dovedi prea vorbareţ, încât, în scurt timp, se trezi că stătea singur într-un colţ, ascultând şi privind în jurul său.
Oamenii şi gnomii vorbeau mai ales despre întâmplări de mult trecute, iar noutăţile pe care le dezvăluiau începeau să sune prea cunoscute. La miazăzi erau tulburări şi se părea că oamenii care veniseră încoace pe Drumul Verde plecaseră din locurile de baştină în căutarea unor ţinuturi unde să poată trăi în pace. Locuitorii din Bree îi căinau, dar se vedea de la o poştă că nu se înghesuiau să primească prea mulţi străini în ţărişoara lor. Unul dintre drumeţi, un individ cu privire saşie şi ţâfnos din fire, făcea prorociri sumbre, anume că în curând tot mai mulţi vor veni spre miazănoapte.
— Dacă nu se găseşte loc pentru ei, or să şi-l găsească singuri. Au tot dreptul să trăiască, la fel ca toţi ceilalţi, zise el cu voce tare.
Cei din partea locului nu se arătau încântaţi de perspectiva asta.
Hobbiţii însă nu prea dădeau atenţie prevestirilor de acest soi şi deocamdată nici nu părea să-i privească pe ei. Seminţia Mare nu avea cum să ceară să fie găzduită în vizuinele hobbiţilor. Mai degrabă curiozitatea le era atrasă de Sam şi Pippin, care se simţeau acum aproape ca acasă şi sporovăiau veseli despre tot felul de întâmplări din Comitat. Pippin stârni hohote de râs când povesti cum se prăbuşise acoperişul Văgăunii Primăriei din Michel Delving: Will Picior Mic, primarul, cel mai iute hobbit de pe Meleagul de la Soare-Apune, ajunsese să fie îngropat sub tencuială, de unde ieşise ca o găluşcă plină de făină. Câteva întrebări însă îl puseră puţin în încurcătură pe Frodo. Unul dintre locuitorii din Bree, care, după câte dăduse de înţeles, fusese în Comitat de mai multe ori, dorea să ştie unde anume locuiau cei din neamul Subdeal şi cu cine erau înrudiţi.
Deodată, Frodo observă că un bărbat cu o înfăţişare ciudată şi faţa arsă de soare, care şedea în umbră lângă perete, ascultă şi el cu multă atenţie vorbele hobbiţilor. Avea dinainte o cană cu capac înaltă şi fuma o pipă lungă, lucrată nemaivăzut de meşteşugit. Îşi ţinea picioarele întinse, punând la vedere cizmele cu tureac înalt, din piele fină, care-i veneau foarte bine, dar se vedea că erau purtate de mult, iar acum erau pline de noroi. Se învelise într-o manta din stofă groasă, verde-închis, plină de colbul drumurilor, şi, în ciuda căldurii din încăpere, pe cap avea o glugă ce-i umbrea chipul, dar nu şi lucirea ochilor în timp ce-i urmărea pe hobbiţi.
— Cine-i ăla? vru să ştie Frodo, prinzând un moment prielnic să şoptească în urechea domnului Captalan. Îmi pare că pe el nu mi l-aţi prezentat.
— Pe el? şopti hangiul la rândul său, trăgând cu coada ochiului fără să-şi răsucească într-acolo capul. Nu prea ştiu. E unul dintre cei care bat drumurile — noi le spunem Pribegi. Arareori vorbeşte: doar atunci când are chef să istorisească o poveste neobişnuită. Dispare câte-o lună, sau un an, şi apoi numai ce ne pomenim cu el într-o bună zi. Primăvara asta a tot plecat şi s-a tot întors, dar în ultima vreme l-am văzut destul de rar. Care-i numele lui adevărat, n-am habar; pe-aici a fost poreclit Pas Mare pentru că face paşi mari cu picioroangele alea ale lui când merge; deşi nu zice nimănui ce-l face să fie atât de grăbit. Dar pe noi nu ne priveşte ce treabă au nici cei din Răsărit, nici cei din Apus, adică nici Pribegii, nici cei din Comitat, să-mi fie cu iertăciune. Ciudat că mă-ntrebi de el.
În aceeaşi clipă, domnul Captalan fu rugat de muşterii să mai aducă băutură, astfel că ultima lui nedumerire rămase nelămurită.
Frodo băgă de seamă că Pas Mare se uita acum ţintă la el, de parcă auzise sau poate ghicise tot ce se spusese despre el. Deodată, cu o fluturare de mână şi o înclinare a capului, străinul îl invită pe Frodo să se apropie şi să se aşeze alături. Şi când hobbitul fu lângă el, omul dădu jos gluga, dezvelind un cap hirsut, sub o claie de păr negru cu smocuri sure, şi o faţă palidă şi aspră, cu o pereche de ochi cenuşii, pătrunzători.
— Mi se spune Pas Mare, zise el cu o voce joasă. Îmi face deosebită plăcere să te cunosc, jupâne… Subdeal, dacă bătrânul Captalan ţi-a înţeles bine numele.
— L-a înţeles, adeveri Frodo pe un ton încordat.
Nu se simţea câtuşi de puţin în apele sale sub căutătura acelor ochi pătrunzători.
— Ei bine, jupâne Subdeal, dacă aş fi în locul dumitale, i-aş opri pe tinerii dumitale prieteni să sporovăiască prea mult. Băutura, focul, întâlnirile întâmplătoare sunt lucruri plăcute, n-am ce zice, dar, mă rog — nu suntem în Comitat. E tot felul de lume ciudată pe-aici. Poate m-amestec fără să-mi fiarbă oala, vei fi gândind mata, adăugă el cu un zâmbet strâmb, nescăpîndu-I privirea lui Frodo. Iar în ultima vreme au trecut călători şi mai ciudaţi pe-aici prin Bree, continuă el, scrutând chipul lui Frodo.