Frăţia Inelului

Hobbitul se uită ţintă în ochii străinului, dar nu spuse nimic; Pas Mare tăcu şi el. Atenţia lui păru atrasă dintr-o dată de Pippin. Spre îngrijorarea lui, Frodo începu să-şi dea seama că tânărul Took, care se dădea în spectacol, încurajat de succesul pe care-l avusese cu primarul cel grăsan din Michel Delving, se apucase acum să descrie, spre hazul tuturor, petrecerea de rămas-bun a lui Bilbo. Îi imita până şi discursul de despărţire, şi nu mai avea mult şi ajungea la uluitoarea Dispariţie.

Frodo îl urmărea cu teamă. Fără îndoială că, pentru cei mai mulţi hobbiţi din partea locului, povestea era nevinovată: o poveste caraghioasă despre populaţia aceea caraghioasă de dincolo de Râu; doar că unii dintre ei (de pildă, bătrânul Captalan) mai ştiau şi alte lucruri şi cu siguranţă că auziseră niscaiva zvonuri, cu multă vreme în urmă, despre cum se făcuse Bilbo nevăzut. Ceea ce spunea Pippin acum îi va face să-şi amintească numele de Baggins, mai ales dacă locuitorii din Bree fuseseră descusuţi în legătură cu acest nume.

Frodo se foi, neştiind ce să facă. Oricine putea vedea că Pippin era încântat de atenţia ce i se dădea şi ai fi zis că uitase de pericolul care-i păştea. În starea în care se afla acum, îşi spuse Frodo, cuprins de o spaimă neaşteptată, ar fi în stare să pomenească de Inel, ceea ce ar fi fost o adevărată catastrofă.

— Fă ceva, cât mai e vreme, îi susură la ureche Pas Mare.

Frodo sări în picioare şi drept pe tăblia unei mese, unde începu să vorbească, abătând astfel atenţia celor care-l ascultau pe Pippin. Uitându-se la Frodo, câţiva hobbiţi izbucniră în râs şi bătură din palme, gândind că domnul Subdeal întrecuse puţin măsura la bere şi iată că se veselise.

Frodo se simţi deodată ca un caraghios şi se pomeni că-şi pipăia obiectele pe care le purta în buzunar (aşa cum îi era obiceiul ori de câte ori ţinea o cuvântare). Nimeri peste Inelul legat de lanţ şi, fără să-şi poată explica de ce, îl cuprinse dorinţa să şi-l strecoare pe deget şi să se facă nevăzut, doar ca să scape din acea situaţie neghioabă. I se păru că, într-un fel, ideea aceea îi venise de undeva din afară, de la ceva sau cineva aflat în încăpere. Rezistă ispitei şi strânse Inelul în palmă, parcă vrând să-l ţină bine, ca nu cumva să-i scape sau să facă cine ştie ce pocinog. Gestul însă nu-i oferi nici o idee salvatoare. Rosti „câteva cuvinte potrivite”, cum ar fi zis ai lui din Comitat: Suntem recunoscători foarte pentru primirea pe care ne-aţi făcut-o şi îmi îngădui să nădăjduiesc că vizita mea scurtă va ajuta la reînnodarea vechilor legături între Comitat şi Bree; se opri, ezită, tuşi.

Toate privirile erau acum îndreptate asupra lui.

— Un cântec! strigă unul dintre hobbiţi, Un cântec! Un cântec! strigară toţi ceilalţi. Hai, jupâne, cântă-ne ceva ce n-am mai auzit pân-acum’.

Câteva clipe, Frodo rămase cu gura căscată. Apoi, disperat, începu un cântec caraghios, care-i plăcuse destul de mult lui Bilbo (şi chiar fusese mândru de el, căci cuvintele el însuşi le făcuse). În el era vorba despre un han, şi poate că din această pricină şi-l amintise Frodo tocmai atunci. Iată-l de la primul până la ultimul vers. Ce se mai ţine minte din el acum sunt doar câteva cuvinte:

La poala unui deal bălan
E veselul, străvechiul han,
Unde-i o bere aşa de bună
Că pân’ şi Omul de pe Lună
Bău cât într-un an.

Rândaşul are un motan,
Bun ceteraş, bun beţivan,
Ce-şi plimbă-arcuşul lui frumos
Ţipând în sus, jelind în jos,
La mijloc, de aman!

Un căţelandru mai hazliu
Are năstruşnicul hangiu,
Care— ntre veseli muşterii
Adună tot ce se zvoni,
Vânând până târziu.

Mai au şi o vacă-ncornorată,
Mai mândră-n coarne nu se vede
Numai când muzica o-mbată
S-o vezi cu coada ridicată,
Dansând prin iarba verde.

Şi, ah, în şiruri nu vă mint,
Blide şi linguri de argint!
Două-s pentru Duminică –
Şi apoi să-i vezi, de Sâmbătă cu grijă lustruind!

Bea straşnic Omul de pe Lună,
Motanul plânge, blidul sună,
Căţelul dă din coadă, iată,
Şi în grădină, vaca beată tot ţopăind nebună.

Dar Omul… să-i mai umple olul!
Apoi s-a dus de-a rostogolul
Sub masă, şi visând la bere
Dormi, iar stelele-n tăcere
Pe cer ii dau ocolul.
Rândaşul plin de-ngrijorare
I-a spus motanului, îmi pare:
În Lună caii albi nechează
Şi el e mort de beat sub masă,
Şi soarele răsare!

Şi atunci motanul prinde, frate,
Să scârţâie pe deşelate –
Hangiu-n spaima lui nebună,
Strigă la Omul de pe Lună:
E trei şi jumătate!

Şi mi-l legară fedeleş,
Şi-n sus pe coastă fără greş,
Spre herghelie-n luna clară
În grabă mare-l înălţară,
Cu toţii înţeleşi!

Iar vaca ţopăia nebună,
Şi cetera ţipa din strună,
Şi câinele urla pustiii
Şi se treziră muşteriii
Să joace împreună!

Vaca trecu pe Lună-n sus,
Şi corzile, poc, poc, s-au dus!
Blidul de sâmbătă zbura
Şi lingura pe urma sa,
Cum alte zboruri nu-s!

Luna sfinţi în umbre rare
Când soarele din depărtare
Suia, când toată-această ceată
Se întorcea în paturi, beată,
Privind-o cu mirare!

Urmară aplauze îndelungi şi răsunătoare. Frodo avea voce bună, iar cântecul le stârnise tuturor imaginaţia.

— Unde-i batrânu’ Barley? strigară ei. Ar trebui s-audă cântecul ăsta. Bob ar trebui să-şi deprindă mâţa să cânte la vioară, şi-atunci să vezi ce-am mai dansa.

Muşteriii cerură să li se mai aducă un rând de bere, după care strigară:

— Hai să-l mai cântăm o dată, jupâne! Haide! încă o dată!

Îl făcură pe Frodo să mai bea o cană de bere, după care s-o ia de la capăt cu cântecul, şi mulţi i se alăturară; căci melodia era bine cunoscută, iar ei aveau uşurinţă în a învăţa cuvintele. Acum urmă rândul lui Frodo să fie încântat de sine. Începu să dănţuiască pe masă; şi când ajunse a două oara la versul Vaca trecu pe Lună-n sus, sări şi el în aer. Cu prea multă putere; căci căzu îndărăt, zbang, peste o tavă plină de căni, alunecă şi se rostogoli de pe masă, trosc, zdrang şi bufff! Spectatorii deschiseră larg gurile ca să izbucnească în râs, dar rămaseră cu ele căscate, într-o tăcere deplină; căci cântăreţul dispăruse. Pur şi simplu se făcuse nevăzut, ca şi cum ar fi trecut prin podea, uite-aşa, fără să facă nici o gaură

Hobbiţii din partea locului se holbară uluiţi, apoi săriră în picioare şi strigară după Barliman. Toţi se depărtară de Sam şi Pippin, care se pomeniră rămaşi singuri într-un ungher, ţintuiţi de la distanţă de priviri întunecate şi bănuitoare. Era limpede că mulţi dintre cei de faţă îi socoteau ca fiind însoţitorii unui vrăjitor rătăcitor, ale cărui puteri şi scopuri le erau necunoscute. Un singur locuitor din Bree, oacheş la piele, se uita la ei cu o căutătură vicleană şi pe jumătate batjocoritoare, care-i făcu să se simtă şi mai încolţiţi. După câteva clipe, acesta se furişă pe uşă afară, urmat de călătorul cu ochi saşii venit de la miazăzi: căci cei doi stătuseră şi şuşotiseră între ei aproape toată seara. Harry portarul ieşi îndată după ei.