Singura persoana oficială în Comitat la această dată era Primarul din Michel Delving (sau din Comitat), care era ales la fiecare şapte ani la Târgul Liber de pe Colinele Albe, în toiul verii, sau Lithe, cum îi spuneau ei. Aproape singura îndatorire a primarului era aceea de a prezida banchetele organizate cu prilejul sărbătorilor din Comitat, destul de frecvente de altfel. Dar posturile de Guvernator al Poştei şi de Şirif Principal erau ataşate celui de primar, astfel că primarul controla atât Serviciul Poştei, cât şi Paza. Acestea erau singurele două servicii ale ţinutului, iar mesagerii erau cei mai numeroşi şi mai ocupaţi dintre toţi. Asta nu însemna că toţi hobbiţii ştiau carte, dar cei care ştiau scriau cu consecvenţă tuturor prietenilor lor (şi câtorva dintre rubedenii) care locuiau mai departe de-o plimbare pe jos în ceasurile după-amiezei.
Şirif era numele dat de hobbiţi poliţiştilor lor, sau celor care îndeplineau o muncă de acest soi. Bineînţeles că nu purtau uniformă (aşa ceva era necunoscut pentru ei), doar o pană la căciulă; iar în realitate mai degrabă păzeau păşunile decât pe locuitori, mai degrabă aveau grijă să n-o ia razna dobitoacele decât locuitorii. În întregul Comitat nu se găseau decât doisprezece şirifi, trei pentru fiecare meleag, pentru Muncă Internă. Un organism oarecum mai numeros, variind şi acesta după necesităţi, era convocat pentru „a apăra graniţele” şi pentru a veghea ca străinii de orice fel, mici sau mari, să nu dea bătăi de cap.
La vremea când începe această poveste, vameşii sporiseră mult în număr. Se primeau multe plângeri în legătură cu tot felul de persoane străine şi creaturi care dădeau târcoale hotarelor, sau chiar le treceau pe furiş — primul semn că lucrurile nu stăteau cum ar fi trebuit să stea şi cum fuseseră întotdeauna, fără a pune la socoteală basmele şi legendele din timpuri străvechi. Puţini luau seamă la acest semn, şi nici măcar Bilbo nu se dumirea ce putea să prevestească. Şaizeci de ani trecuseră de când pornise el în memorabila lui călătorie, şi era bătrân chiar şi pentru hobbiţi, care foarte adesea atingeau suta de ani; dar de bună seamă că din averea pe care o adusese cu sine la întoarcere rămăsese destul. Cât de mult sau de puţin, nimănui n-a dezvăluit, nici măcar lui Frodo, nepotul său „favorit”. Şi încă ţinea în taină inelul pe care-l găsise.
4. Despre găsirea Inelului
După cum se spune în Hobbitul, într-o bună zi a venit la uşa lui Bilbo marele Vrăjitor, Gandalf cel Sur, şi treisprezece gnomi îl însoţeau; nimeni altul decât Thorin Scut de Stejar, descendent din regi, şi cei doisprezece tovarăşi ai săi în exil. Cu ei s-a pornit el la drum, spre propria şi eterna sa consternare, într-o dimineaţă de aprilie, fiind atunci anul 1341 după Calendarul Comitatului, întru căutarea comorii celei mari, comorile gnomice ale Regilor de sub Munte, în adâncurile muntelui Erebor din Ţinutul de Jos, departe în est. Căutarea nu s-a dovedit în zadar, şi Dragonul care apăra comoara a fost nimicit. Totuşi, chiar dacă înainte ca totul să fie câştigat fusese dusă Bătălia celor Cinci Armate, Thorin căzuse ucis şi multe fapte de răsunet fuseseră înfăptuite, episodul ar fi interesat prea puţin istoria ulterioară sau ar fi fost cel mult amintit într-o notă a lungilor anale ale celui de-al Treilea Ev, dacă n-ar fi avut loc un „accident” în tot acest timp. Grupul care se îndrepta spre Ţara Pustietăţii a fost atacat de orci într-o trecătoare înaltă din Munţii Ceţoşi; şi astfel s-a întâmplat că Bilbo s-a rătăcit pentru o vreme în întunecatele mine ale orcilor, în măruntaiele muntelui, şi acolo, orbecăind zadarnic prin beznă, a pus mâna pe un inel ce zăcea pe jos, în galerie. L-a băgat în buzunar. Atunci a părut un simplu noroc.
Încercând să găsească ieşirea din galerie, Bilbo şi-a continuat drumul în jos, spre temeliile munţilor, până când nu a avut unde merge mai departe. În fundul galeriei se afla un lac cu apă rece, departe de orice rază de lumină, şi pe o insulă de stâncă în mijlocul apelor trăia Gollum. Era o creatură mică şi scârboasă: avea o bărcuţă la care vâslea cu labele lui mari şi plate, se uita în jur cu ochi palizi şi luminiscenţi, iar cu degetele lui lungi prindea peşti orbi pe care-i devora cruzi. Mânca tot ce era viu, chiar şi orci dacă putea să-i prindă şi să le rupă gâtul fără luptă. Avea o comoară tainică, ajunsă în stăpânirea lui cu mulţi ani în urmă, când încă mai trăia la lumină: un inel de aur ce-l făcea invizibil pe acela pe al cărui deget se afla. Gollum atâta tot iubea pe lume, acest obiect, „nepreţuitul”, şi-i vorbea chiar şi când inelul nu se afla asupra lui. Căci îl ţinea ascuns la adăpost, într-o gaură de pe insula sa, şi nu-l lua decât atunci când mergea la vânătoare sau ca să-i spioneze pe orcii din mine.
Poate că I-ar fi atacat de-ndată pe Bilbo, dacă inelul ar fi fost la el în momentul întâlnirii; dar nu era, şi hobbitul ţinea în mână un cuţit elf, pe care-l folosea ca pe o sabie. Încât, ca să câştige timp, Gollum l-a provocat pe Bilbo să joace Jocul Ghicitorilor, zicându-i că, dacă îi va spune o ghicitoare pe care Bilbo nu va fi în stare s-o dezlege, atunci îl va omorî şi-l va mânca; dar dacă Bilbo va învinge, atunci va face aşa cum va voi Bilbo: îl va duce pe un drum ce ieşea din galerii.
Fiind pierdut fără speranţă în întuneric, căci nu putea continua drumul şi nici să se întoarcă nu avea cum, Bilbo a acceptat provocarea; şi au început să-şi spună unul altuia multe ghicitori. În cele din urma Bilbo a fost cel care-a câştigat, mai mult din noroc (pare-se) decât din isteţime; căci, într-un târziu, când nu mai ştia nici o ghicitoare, a dat cu mâna în buzunar peste inelul pe care-l găsise şi de care uitase, şi a strigat deodată: Ce-am în buzunar? La asta Gollum n-a fost în stare să răspundă, deşi i-a cerut îngăduinţa să încerce de trei ori.
Exegeţii, este adevărat, au păreri diferite în ceea ce priveşte această ultimă întrebare, dacă nu cumva a fost o simplă „întrebare” şi nu o „ghicitoare”, conformă cu regulile stricte ale Jocului; dar toţi sunt de acord că, după ce i s-a adresat întrebarea şi a încercat să ghicească răspunsul, Gollum a trebuit să-şi împlinească promisiunea. Iar Bilbo l-a încolţit să-şi ţină cuvântul dat; căci i-a venit deodată gândul că acea creatură făţarnică ar putea să-l ducă de nas, deşi atare promisiuni erau considerate sacre şi din străvechime doar cele mai abjecte fiinţe nu se temeau să le încalce. Dar după atâta amar de vreme de unul singur în beznă, inima lui Gollum se înnegrise şi în ea îşi făcuse loc trădarea. S-a furişat şi s-a întors pe insula lui — despre care Bilbo nu ştia nimic — undeva nu prea departe, pe apa întunecoasă. Acolo, şi-a spus el, se afla inelul lui. I se făcuse foame de-acum şi era mânios, iar când „nepreţuitul” se va găsi la el, nu se va mai teme de nici un fel de armă.
Dar inelul nu se afla pe insulă; îl pierduse, dispăruse. Ţipătul lui ascuţit i-a-ngheţat lui Bilbo spatele, deşi el încă nu înţelegea ce se petrecuse. Gollum, în schimb, găsise în sfârşit răspunsul la ghicitoare, prea târziu. Ce-are în buzunăraşele lui? a ţipat el. Lumina din ochii lui era ca o flamă verde atunci când s-a repezit înapoi să-l ucidă pe hobbit şi să-şi recupereze „nepreţuitul”. Bilbo a mirosit pericolul la vreme şi a rupt-o la fugă înapoi prin galerie, depărtându-se de apă; şi încă o dată i-a venit norocul în ajutor. Căci, în timp ce fugea, a băgat mâna în buzunar şi inelul i-a alunecat de la sine pe deget. Astfel s-a făcut că Gollum a trecut pe lângă el fără să-l vadă, îndreptându-se spre ieşire cu gândul s-o păzească pentru ca „hoţul” să nu scape. Prudent, Bilbo s-a luat după el, auzindu-l cum blestema şi vorbea de unul singur despre „nepreţuitul” lui; vorbărie din care Bilbo a descifrat în cele din urma adevărul şi în întunecime s-a simţit cuprins de speranţă: el era cel care găsise inelul cel minunat şi o dată cu el şi şansa să scape de orci şi de Gollum.