Frodo ştia că se purtase neghiobeşte. Nevenindu-i altceva în minte, se târî pe sub mese până în colţul întunecos unde se afla Pas Mare, care şedea nemişcat, fără să-şi trădeze gândurile. Frodo se rezemă de perete şi scoase Inelul de pe deget. Cum de ajunsese pe degetul lui, n-ar fi putut spune. Nu-i rămânea decât să creadă că se jucase cu el în buzunar în timp ce cânta şi, cine ştie, poate-i alunecase pe deget atunci când scosese mâna din buzunar ca să se sprijine în cădere. O clipă se întrebă dacă nu cumva Inelul îi jucase o festă; te pomeneşti că încercase să se dea în vileag, răspunzând astfel unei dorinţe sau unui ordin dat de undeva din încăpere. Lui Frodo nu-i plăcea cum arătau cei doi care ieşiseră pe uşă mai devreme.
— Ei bine? i se adresă Pas Mare când Frodo reapăru. De ce-ai făcut asta? Mai rău decât orice-ar fi putut spune prietenii tăi. Ţi-ai băgat picioarele în tot. Sau mai corect ar fi să spun degetul?
— Nu ştiu ce vrei să spui, se apără Frodo, necăjit şi cuprins de panică.
— Ooo, ba ştii, dar mai bine să aşteptăm să se isprăvească balamucul. Apoi, dacă nu ţi-e cu supărare, domnule Baggins, aş dori să am o vorbă între patru ochi cu mata.
— Despre ce anume? întrebă Frodo, făcându-se că nu auzise că i se rostise dintr-o dată numele.
— Despre o chestiune importantă… pentru noi doi, răspunse Pas Mare, privindu-l pe Frodo drept în ochi. S-ar putea să auzi ceva care să-ţi fie de folos.
— Prea bine, acceptă Frodo, încercând să pară indiferent. Vorbim mai târziu.
Între timp, se stârnise oarecare zarvă lângă vatra focului. Domnul Captalan intrase valvârtej în încăpere şi-acum încerca să asculte mai multe păreri deodată despre cele întâmplate, fiecare contrazicând-o pe cealaltă.
— L-am văzut, domnu’ Captalan, zicea un hobbit, sau mai degrabă nu l-am văzut, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun. A dispărut în văzduh, uite-aşa, cum se zice.
— Nu mai spune, făcu hangiul cu un aer mirat.
— Ba spun, nu se lăsă hobbitul. Şi spun bine, ascultă-mă pe mine.
— Trebuie să fie o greşeală la mijloc, clătină din cap Captalanul. Nu-i chiar atât de firav domnul Subdeal ca să dispară în văzduh; sau în nor, căci mai degrabă asta e în încăperea asta.
— Bun, atunci unde-i acum? strigară câteva voci.
— De un’ să ştiu? Din partea mea poate să se ducă unde-o pofti, atâta vreme cât plăteşte mâine dimineaţă. Uite-l pe domnul Took, poftim, dumnealui n-a dispărut.
— Ba eu am văzut ce-am văzut, şi am văzut ce n-am văzut, se încăpăţână hobbitul.
— Iar eu spun că trebuie să fie o greşeală la mijloc, repetă hangiul, luând tava şi strângând cioburile de căni sparte.
— De bună seamă că e o greşeală, se auzi vocea lui Frodo. N-am dispărut. Uite-mă-s. Tocmai am schimbat câteva vorbe cu Pas Mare aici în colţ.
Înaintă până în cercul de lumină al focului; dar cei mai mulţi se retraseră din faţa lui, mai tulburaţi ca înainte. Nu-i mulţumea câtuşi de puţin explicaţia pe care le-o oferea el, anume că se târâse repede pe sub mese după ce căzuse. Hobbiţii şi oamenii din Bree părăsiră aproape toţi hanul supăraţi, nemaiavând chef de petrecere în acea seară. Unul sau doi îl săgetară pe Frodo cu priviri negre de mânie şi plecară bombănind între ei. Gnomii şi doi sau trei dintre oamenii străini care rămăseseră se ridicară de la locurile lor şi-i urară noapte bună hangiului, nebăgându-I în seamă pe Frodo şi pe prietenii lui. Curând, nu mai rămase nimeni în afară de Pas Mare, care şedea în continuare, neluat în seamă, lângă perete.
Domnul Captalan nu părea prea tulburat. Mai mult ca sigur că-şi spunea că hanul lui se va umple din nou în serile ce vor veni, până când misterul de acum se va fi lămurit pe deplin.
— Păi, ce-ai făcut, domnule Subdeal? întrebă el. Mi-ai speriat muşteriii şi mi-ai spart cănile cu giumbuşlucurile dumitale.
— Îmi pare nespus de rău că am pricinuit necazuri, spuse Frodo. Fără să vreau, credeţi-mă. Un accident dintre cele mai nefericite.
— Bine, bine, domnule Subdeal. Dar dacă ai de gând să mai faci tumbe sau vrăji sau ce-ai făcut, mai bine ar fi să-i anunţi din vreme pe spectatori — şi pe mine. Suntem cam suspicioşi noi ăştia de pe-aici, când lucrurile nu-s tocmai cum e firesc să fie — adică-s neobişnuite, dacă mă-nţelegi; şi nu le deprindem aşa, una-două.
— N-am să mai fac nimic de soiul ăsta, domnule Captalan, vă promit. Şi acum cred că am să mă duc la culcare. Mâine plecăm devreme. Vreţi, vă rog, să vă îngrijiţi ca poneii noştri să fie pregătiţi până la ora opt?
— Prea bine. Dar înainte să pleci, aş dori să am o vorbă cu dumneata, domnule Subdeal, între patru ochi. Tocmai mi-am amintit de ceva ce ar trebui să-ţi spun. Nădăjduiesc că n-o să mi-o iei în nume de rău. Mai am să mă-ngrijesc de-un lucru sau două, şi-apoi o să vin în camera dumitale, dacă mi-e îngăduit.
— Cum să nu, acceptă Frodo.
Dar se simţea descurajat. Se întrebă câte vorbe între patru ochi i se vor mai cere înainte să apuce să se culce, şi ce vor dezvălui acestea. Oare toţi erau împotriva lui? începea să bănuiască până şi faţa dolofană a hangiului că ar tăinui semne întunecate.
X
Pas Mare
Frodo, Pippin şi Sam se întoarseră în salonul cufundat în întuneric. Merry nu era acolo, iar focul aproape că se stinsese. Abia după ce suflară în cărbuni şi puseră deasupra un braţ de vreascuri descoperiră că Pas Mare venise cu ei. Şedea liniştit într-un jilţ, acolo, lângă uşă.
— Salutare, i se adresă Pippin. Cine eşti şi ce pofteşti?
— Mi se spune Pas Mare, răspunse acesta, şi prietenul dumitale mi-a promis, deşi se prea poate să fi uitat asta, c-o să stea de vorbă cu mine în linişte.
— Spuneai că s-ar putea să aflu ceva în avantajul meu, am impresia, zise Frodo. Ce anume?
— Mai multe lucruri. Dar, de bună seamă, cer ceva în schimb.
— Cum adică? se răsti Frodo.
— Nu te pierde cu firea. Adică atât: o să-ţi dezvălui ce ştiu şi o să-ţi dau câteva sfaturi bune — dar cer o răsplată.
— Şi care ar fi aceasta, mă rog frumos? vru să ştie Frodo.
Avu dintr-o dată bănuiala că picase în capcana unui şarlatan şi se gândi, cuprins de nelinişte, că luase cu sine prea puţini bani. O sumă ce n-ar fi mulţumit câtuşi de puţin un asemenea potlogar, şi oricum nu se putea lipsi de ea.
— Nimic mai mult decât îmi poţi oferi, răspunse Pas Mare cu un zâmbet molcom, ghicind parcă gândurile lui Frodo. Atât: va trebui să mă iei cu tine, până când voi dori să te părăsesc.
— Ei, nu mai spune, făcu Frodo surprins, dar câtuşi de puţin uşurat. Chiar dacă mi-aş dori încă un însoţitor, n-aş accepta aşa ceva, până când n-aş şti mai multe despre dumneata şi despre ce învârţi.
— Minunat! exclamă Pas Mare, aşezându-se şi mai comod în jilţ, picior peste picior. Îmi pare că începe să-ţi vină mintea la cap, şi asta-i spre binele tău. Până acum ai fost mult prea neatent. Prea bine. Îţi voi spune ce ştiu şi las recompensa pe seama ta. S-ar putea să mi-o oferi bucuros după ce mă vei fi ascultat.
— Dă-i drumul, atunci, îi ceru Frodo. Ce ştii?
— Prea mult; prea multe lucruri întunecate, zise Pas Mare încruntat. În ceea ce priveşte treburile tale…