— Aşa voi face. Dar mă tem că vor prinde de veste şi fără ajutorul meu că e aici. Mare păcat că în astă-seară domnul Baggins a atras luarea-aminte asupra domniei sale, ca să nu spun mai mult. Povestea cu plecarea domnului Bilbo a făcut ocolul satului înainte de căderea nopţii. Chiar şi Nob al nostru bănuie ceva în tărtăcuţa aia înceată a lui; şi sunt alţii în Bree care-s mai iuţi la minte decât el.
— Ei bine, nu ne rămâne decât să nădăjduim că încă nu se vor întoarce Călăreţii, zise Frodo.
— Asta e şi nădejdea mea. Dar năluci de-ar fi, şi tot n-ar pătrunde lesne în han. Nu vă faceţi griji până mâine dimineaţă. Nob n-o să sufle un cuvânt. Nici un om negru n-o să treacă de uşile mele atâta vreme cât sunt pe cele două picioare ale mele. Eu şi-ai mei om face de strajă la noapte; cât despre domniile voastre, aţi face bine să trageţi un pui de somn dacă puteţi.
— Oricum trebuie să fim treziţi în zori, spuse Frodo. S-o pornim la drum cât mai devreme cu putinţă. Micul dejun la ora şase şi jumătate, te rog.
— S-a făcut. O să am grijă de tot, făgădui hangiul. Noapte bună, domnule Baggins — Subdeal, iertare. Noapte bună — acum, ceruri mari. Unde-i domnul Brandybuck al dumneavoastră?
— Nu ştiu, zise Frodo, cuprins dintr-o dată de îngrijorare. Uitaseră de tot de Merry, şi se făcuse târziu.
— Mă tem că-i afară pe undeva. Spunea că vrea să ia puţin aer curat.
— Ehei, chiar că trebuie s-avem grijă de domniile voastre: parcă n-aţi avea nici o grijă pe lume, oftăCaptalanul. Trebuie să mă duc să pun drugii la porţi, dar o să am grijă ca prietenul vostru să fie lăsat să intre atunci când vine. Mai bine-l trimit pe Nob să-l caute. Noapte bună la toată lumea.
În sfârşit domnul Captalan ieşi, aruncându-i o privire bănuitoare lui Pas Mare şi clătinând din cap. Paşii lui se pierdură pe coridor.
— Ei? făcu Pas Mare. N-ai de gând să deschizi scrisoarea aia? Frodo cercetă cu atenţie sigiliul înainte să-l rupă. După cât îşi dădea seama, era chiar al lui Gandalf. Înăuntru, scris cu caligrafia viguroasă, dar îngrijită a vrăjitorului, stătea următorul mesaj:
PONEIUL ÎN DOUĂ PICIOARE, BREE,
Ziua mijlocului de An, Anul calendarului din Comitat, 1418.
Dragă Frodo,
Veşti rele m-au ajuns aici din urmă. Trebuie să plec îndată. Ai face bine să pleci cât mai repede din Fundătura şi să ieşi din Comitat înainte de sfârşitul lui iulie, cel mai târziu. Eu am să mă întorc cât de curând pot; şi am să te urmez dacă aflu că ai plecat.
Lasă-mi un mesaj aici, dacă treci prin Bree. Poţi să ai încredere în hangiu (Captalanul). Se prea poate ca pe Drum să întâlneşti un prieten de-al meu: un om slab, oacheş, înalt, numit de unii Pas Mare. Ştie de treaba noastră şi te va ajuta. Îndreaptă-te spre Vâlceaua Despicată. Acolo trag nădejde să ne întâlnim din nou. Dacă nu vin, te va sfătui Elrond ce să faci.
Al tău, în fugă,
P.S. NU-L mai folosi, pentru nici un motiv! Nu călători noaptea!
P.P S. Asigură-te că e Pas Mare cel adevărat. Umblă mulţi oameni ciudaţi pe drum. Aragorn este numele lui adevărat.
P.P.P.S. Sper ca Bariman să trimită scrisoarea asta pe loc. Un om de nădejde, numai că ţinerea lui de minte seamănă cu o magazie de vechituri: tot ce-ţi trebuie e adânc şi bine îngropat. Dacă uită, îl mănânc fript. Cu bine!
Frodo citi scrisoarea, apoi o dădu şi lui Pippin, şi lui Sam.
— Chiar că a-ncurcat rău lucrurile Captalanul ăsta. Merită să fie mâncat fript. Dacă primeam scrisoarea atunci, eram cu toţii nevătămaţi şi de mult în Vâlceaua Despicată. Dar ce s-o fi putut întâmpla cu Gandalf? Din ce scrie, îmi vine să cred că a plecat spre mari primejdii.
— De ani de zile face asta, spuse Pas Mare.
Frodo se răsuci spre el şi îl privi gânditor, amintindu-şi de-al doilea post-scriptum al lui Gandalf.
— De ce nu mi-ai spus de la bun început că eşti prietenul lui Gandalf? îl întrebă el. N-am mai fi pierdut atâta vreme.
— Oare? M-ar fi crezut vreunul dintre voi până acum? întrebă Pas Mare. Habar n-am avut de această scrisoare. Nu ştiam decât că trebuia să vă conving fără să am dovezi, dacă era nevoie să vă ajut. Mai întâi trebuia să vă cercetez eu pe voi, să mă conving că voi sunteţi cu adevărat. Duşmanul mi-a întins câteva capcane până acum. În clipa în care deveneam sigur, eram gata să vă spun tot ce-aţi fi dorit. Dar trebuie să recunosc, adaugă el cu un hohot de râs ciudat, că speram să vă încredeţi în mine fără să ştiţi cine sunt. Cine a vânat oboseşte uneori să tot fie neîncrezător şi duce dorul unei prietenii. Dar, asta e, îmi vine să cred că înfăţişarea mea mi-e potrivnică.
— Este — cel puţin la prima privire, râse Pippin, uşurat dintr-o dată după citirea scrisorii lui Gandalf. Frumos e însă cel ce face bine, cum zicem noi în Comitat, şi aş zice că toţi am arăta la fel ca tine dacă am sta zile întregi în şanţuri şi-n hăţiş.
— V-ar trebui mai mult de câteva zile, săptămâni sau ani de hălăduială prin pustietate ca să arătaţi ca Pas Mare, răspunse acesta. Şi aţi pieri mult mai curând, dacă nu cumva aveţi o alcătuire mult mai trainică decât păreţi a avea.
Pippin nu mai zise nimic; dar Sam nu se lăsă chiar atât de uşor convins; încă îl cerceta bănuitor pe străin.
— De unde să ştim noi că dumneata eşti Pas Mare ăla de care ne scrie Gandalf? îl încolţi el. N-ai pomenit nici măcar o dată de Gandalf, până n-a apărut scrisoarea asta. Se prea poate să fii o iscoadă care joacă bine teatru, din câte vad, şi să încerci să ne faci să mergem cu tine. Poate că adevăratului Pas Mare i-ai făcut de petrecanie şi ai îmbrăcat hainele lui. La asta ce-ai de spus?
— Că eşti un hobbit neînfricat, răspunse Pas Mare, dar mă tem că singurul răspuns pe care ţi-l pot da, Sam Gamgee, este acesta. Dacă l-aş fi omorât pe adevăratul Pas Mare, v-aş putea omorî şi pe voi. Şi v-aş fi omorât de mult, fără să mai pierd vremea cu vorbe. Dacă aş umbla după Inel, l-aş putea căpăta… ACUM!
Se ridică în picioare şi deodată păru şi mai înalt. În ochii lui scăpără o lumină, pătrunzătoare şi poruncitoare. Aruncând mantia cât colo, puse mâna pe mânerul unei săbii atârnate la brâu şi care până atunci stătuse ascunsă. Hobbiţii nu îndrăzniră să facă vreo mişcare. Sam rămăsese cu gura deschisă, holbându-se mut la el.
— Dar eu sunt adevăratul Pas Mare, din fericire, zise el, uitându-se în jos la hobbiţi cu faţa îmblânzită de un zâmbet neaşteptat. Sunt Aragorn, fiul lui Arathorn; şi dacă vă pot salva cu viaţa sau cu moartea mea, o voi face.
Urma o tăcere îndelungată. Într-un târziu, Frodo vorbi şovăitor:
— Am crezut că ne eşti prieten încă înainte de-a primi scrisoarea, sau măcar am dorit să fie aşa. M-ai înspăimântat de câteva ori în seara asta, dar niciodată aşa cum ar face-o slujitorii Duşmanului, cel puţin aşa-mi închipui. Îmi vine să cred că o iscoadă de-a lui ar… mă rog, s-ar arăta mai frumos şi ar mirosi mai urât, dacă mă-nţelegi.