— Înţeleg, izbucni în râs Pas Mare. Eu arăt rufos şi miros bine. Nu-i aur tot ce străluceşte. Nu toţi sunt rătăciţi în viaţă.
— Prin urmare, versurile despre tine vorbesc? întrebă Frodo. N-am putut pricepe ce voiau să spună. Dar de unde ştiai că se găsesc în scrisoarea lui Gandalf, dacă zici că n-ai văzut-o niciodată?
— Nu ştiam. Dar eu sunt Aragorn, şi versurile astea numelui meu se potrivesc.
Scoase sabia, şi cu adevărat văzură că tăişul ei era spart la câteva palme sub mâner.
— Nu prea e de folos, nu-i aşa, Sam? Va veni însă şi vremea când va fi ca nouă.
Sam tăcu.
— Ei, continuă Pas Mare, cu voia lui Sam, putem zice c-am lămurit lucrurile. Pas Mare vă va fi călăuză. Mâine o s-avem un drum greu. Chiar dacă suntem lăsaţi să părăsim satul fără piedici, puţine speranţe să plecăm neobservaţi. Dar o să-ncerc să ne pierdem urma cât mai repede cu putinţă. Cunosc o cale sau două care ne pot scoate din ţinutul Bree fără să urmăm drumul principal. Dacă izbutim să scăpăm de urmărire, o să mă-ndrept spre Ţancul Vremii.
— Ţancul Vremii? se miră Sam. Ce-i aia?
— Un deal, la nord de Drum, cam la jumătatea distanţei între Bree şi Vâlceaua Despicată. Străjuieşte o mare întindere de pământ de jur împrejur; de acolo de sus o să putem să ne uităm în toate părţile. Gandalf într-acolo o să se îndrepte dacă vine în urma noastră, sunt sigur de asta. După Ţancul Vremii, călătoria o să ni se îngreuneze şi o să fim nevoiţi să alegem între mai multe primejdii.
— Când l-ai văzut pe Gandalf ultima dată? îl întrebă Frodo. Ştii unde este sau ce face?
Un fel de umbră trecu peste chipul lui Pas Mare.
— Nu ştiu. Am venit cu el spre Apus azi-primăvară. În ultimii ani am păzit adeseori hotarele Comitatului când el era plecat cu treburi pe alte meleaguri. Rareori le lasă nepăzite. Ultima dată ne-am întâlnit în prima zi a lunii mai: la Vadul Sarn, pe râul Viniac la vale. Mi-a spus că ceea ce puseserăţi voi la cale se rezolvase cu bine şi că vei porni spre Vâlceaua Despicată în ultima săptămână a lui septembrie. Ştiind că este alături de tine, am plecat într-o călătorie de unul singur. Şi asta s-a dovedit o greşeală; căci e limpede că a primit nişte veşti, iar eu nu eram în preajmă să dau o mână de ajutor.
Pentru prima oară de când îl cunosc, sunt cuprins de îngrijorare, mărturisi Pas Mare. Ar fi trebuit să avem o ştire de la el, chiar dacă a fost împiedicat să vină. Când m-am întors, acum multe zile, am auzit veştile cele proaste. Mersese vorba în lung şi-n lat că Gandalf lipseşte şi că au fost zăriţi Călăreţii. Elfii din Gildor mi-au spus asta; mai pe urmă mi-au zis că plecaseşi de-acasă; dar nu se primise ştire că părăsiseşi Ţara Iedului. Am urmărit Drumul de la Miazănoapte cu multă nelinişte.
— Crezi că sunt amestecaţi Călăreţii Negri… În absenţa lui Gandalf, vreau să zic? întrebă Frodo.
— Nu ştiu să existe altceva care să-i fi stat în cale în afară de Duşmanul însuşi, răspunse Pas Mare. Dar nu vă pierdeţi speranţa. Gandalf e mai măreţ decât vă puteţi închipui voi, cei din Comitat — de obicei nu-i vedeţi decât glumele şi jucăriile. Dar treaba asta a noastră va fi fapta lui cea mai măreaţă.
Pippin căscă.
— Iertaţi-mă, zise el, dar sunt mort de oboseală. Fie ele oricâte primejdii şi temeri, trebuie să mă bag în pat, sau adorm aici, pe loc. Unde-i hăbăucul ăla de Merry? Asta ne-ar mai lipsi, să trebuiască să ieşim în beznă să-l căutăm.
În aceeaşi clipă auziră o uşă izbindu-se, apoi nişte paşi care se apropiau în fugă pe coridor. Merry năvăli înăuntru, urmat de Nob. Închise repede uşa şi se rezemă de ea. Gâfâia. Cei din cameră se uitară la el speriaţi. Cu greu reuşi să îngaime:
— I-am văzut, Frodo. I-am văzut. Călăreţii Negri.
— Călăreţii Negri? strigă Frodo. Unde?
— Aici. În sat. Am stat în cameră aproape o oră. Apoi, văzând că nu vă întoarceţi, am ieşit să mă plimb puţin. Am venit înapoi şi m-am oprit niţel mai încolo de felinar, în umbră, ca să mă uit la stele. Şi aşa, pe neaşteptate, am început să tremur şi am simţit că ceva îngrozitor se furişa spre mine: un fel de umbră mai adâncă în umbra de pe uliţă, chiar în afara arcului de lumină aruncat de felinar. Ca în clipă următoare să alunece în întuneric, fără nici un zgomot. Cal n-am văzut.
— În ce direcţie a apucat-o? întrebă Pas Mare deodată şi cu o voce răstită.
Merry tresări, căci de-abia acum îl zări pe străin.
— Vorbeşte mai departe, îl îndemnă Frodo. E un prieten de-al lui Gandalf. Am să te lămuresc mai târziu.
— Mi s-a părut, continuă Merry, că a luat-o pe Drum în sus, spre răsărit. Am încercat să mă ţin după el. Vezi să nu, a dispărut cât ai clipi; atunci am dat şi eu colţul şi m-am dus până unde se termină casele pe uliţă.
Pas Mare îl privi pe Merry cu mirare.
— Ai o inimă vitează, zise el, dar a fost o nesăbuinţă din partea ta.
— Nu ştiu, făcu îndoit Merry. Nici vitejie, nici nesăbuinţă, gândesc eu. N-am putut face altcum. Parcă mă trăgea ceva într-acolo. Oricum, m-am dus, şi numai ce aud voci lângă gard. Una mormăia. Cealaltă şoptea sau sâsâia. N-am putut prinde ce-şi spuneau. Nu m-am furişat mai aproape, pentru că am început să tremur din toate mădularele. Apoi m-a cuprins groaza şi m-am întors şi mă-ndreptam glonţ spre casă când ceva a venit pe la spatele meu şi… şi am căzut.
— Eu l-am găsit, veni rândul lui Nob să povestească. Domnu’ Captalan m-a trimis cu un felinar. M-am dus la Poarta de la Apus, apoi m-am întors să merg la Poarta de la Răsărit. Ajunsesem în dreptul casei lui Bill Ferigă şi mi s-a părut că văd ceva pe Drum. N-aş jura, dar arăta ca şi cum doi oameni stăteau aplecaţi peste ceva şi dădeau să-l ridice. Am scos un strigăt, dar când am ajuns la locul cu pricina, nici urmă de cei doi, doar domnu’ Brandybuck zăcea lângă drum. Aş fi zis că dormea. „Am crezut că am căzut în apa adâncă”, mi-a spus când l-am scuturat. Tare ciudat arăta, şi de cum l-am ridicat în capul oaselor, a sărit în picioare şi-a zbughit-o ca un iepure încoace.
— Mi-e frică, e-adevărat, recunoscu Merry, cu toate că nu ştiu ce-am zis. Am avut un vis urât, pe care nu mi-l amintesc. Nu ştiu ce m-a pocnit.
— Ştiu eu, zise Pas Mare. Răsuflarea Neagră. Călăreţii şi-or fi lăsat caii dincolo de Porţi şi s-or fi strecurat în taină prin Poarta de la Răsărit. Cu siguranţă că acum ştiu toate noutăţile, căci au fost la Bill Ferigă; şi mai mult ca sigur că străinul ăla venit de la Miazăzi e şi el iscoadă. Se prea poate să se întâmple ceva în noaptea asta, înainte să apucăm să părăsim satul.
— Ce să se întâmple? vru să ştie Merry. Or să atace hanul?
— Nu, nu cred. Încă nu-s toţi aici. Şi, oricum, nu le stă în obicei. Ei sunt puternici doar pe întuneric şi în singurătate, nu atacă pe faţă o casă în care ard lumini şi e plină de oameni — decât dacă sunt la ananghie rău de tot — şi în nici un caz atâta vreme cât ne mai despart multe leghe până la Eriador. Dar puterea lor stă în teroare, şi câţiva locuitori din Bree se află de mai de mult în ghearele lor. Pe nenorociţii ăştia or să-i pună să facă nişte lucruri murdare: pe Ferigă, pe câţiva dintre străini şi poate şi pe portar. Cu Harry au stat de vorbă luni, la Poarta de la Apus. I-am urmărit. Harry era alb la faţă şi tremura ca varga după ce-au plecat.
— Îmi pare că unde ne-ntoarcem numai peste duşmani dăm, oftă Frodo. Ce putem face?
— Rămâneţi aici, nu vă duceţi în camerele voastre. Cu siguranţă că au aflat care sunt. Ferestrele de la camerele hobbiţilor dau spre miazănoapte şi sunt aproape de pământ. O să rămânem cu toţii împreună aici şi-o să baricadăm fereastra şi uşa. Dar mai întâi merg cu Nob să vă aducem bagajele.