După ce ieşi Pas Mare, Frodo începu să-i povestească lui Merry ce se întâmplase după cină. Când se întoarseră cei doi, Merry încă citea şi cumpănea la scrisoarea lui Gandalf.
— Dragi stăpâni, le spuse Nob, am făcut grămadă aşternuturile în mijlocul fiecărui pat. Şi am mai pus o pătură de lână cafenie pe o pernă, ca să pară că-i capul dumitale, domnule Bag… Subdeal, stăpâne, adaugă el cu un surâs.
Pippin izbucni în râs.
— Reuşită imitaţie, îl lăudă el. Dar ce-o să se întâmple când or să-şi dea seama că i-am păcălit?
— Vom vedea, zise Pas Mare. Poate reuşim să-i ţinem la distanţă până mâine dimineaţă.
— Noapte bună tuturor, le ură Nob şi ieşi, căci era rândul lui să facă de strajă la porţi.
Îşi îngrămădiră toate raniţele pe podea. În dreptul uşii puseră un scaun şi închiseră bine fereastra. Uitându-se afară, Pippin văzu că noaptea era senină. Secera atârna strălucitoare deasupra culmilor Dealului Bree. Apoi închise obloanele grele şi puse drugul, trăgând şi perdelele. Pas Mare înteţi focul şi suflă în lumânări.
Hobbiţii se întinseră pe jos, pe paturi, cu picioarele spre vatra căminului; Pas Mare însă se aşeză în jilţul din dreptul uşii. Mai vorbiră o vreme, căci Merry avea încă întrebări de pus.
— Auzi tu, să treci pe Lună-n sus! chicoti Merry, învelindu-se bine. Ce caraghios trebuie că ai fost, Frodo! Da’-mi pare rău că n-am fost de faţă să te văd şi eu. Venerabilii satului or să vorbească despre asta înc-o sută de ani de-aici încolo.
— Aşa nădăjduiesc şi eu, zise Pas Mare. Apoi tăcură şi, unul după altul, hobbiţii adormiră.
XI
Un pumnal în beznă
În timp ce ei se pregăteau de somn în Bree, noaptea coborâse peste Ţara Iedului; neguri umpleau vâlcelele şi se răşchirau de-a lungul malurilor râului. Casa din Scobitura Râului era tăcută. Bolger Grasunu’ deschise precaut uşa şi privi afară. Toată ziua îl stăpânise un simţământ de teamă, iar acum nu era în stare să se odihnească sau să se bage în pat: în aerul nemişcat al nopţii parcă pândea o ameninţare. În timp îşi mijea ochii în întuneric, o umbră neagră se clinti pe sub frunzişul copacilor; poarta păru să se deschidă de la sine şi să se închidă la loc fără sunet. Bolger simţi cum îl cuprinde groaza. Se retrase din prag şi câteva clipe rămase tremurând în hol. Apoi închise uşa şi împinse zăvorul.
Noaptea devenea tot mai adâncă. Se auzi sunetul firav al cailor duşi pe furiş peste pajişte. În dreptul porţii se opriră şi trei siluete negre intrară, precum umbrele nopţii ce se întindeau neauzite pe pământ. O siluetă se îndreptă spre uşă, iar celelalte două fiecare la câte un colţ al casei, de-o parte şi de alta a intrării; acolo rămaseră la fel de nemişcate ca şi umbrele pietrelor, în vreme ce noaptea se făcea tot mai adâncă. Casa şi copacii neclintiţi păreau să aştepte în încordare.
O boare uşoară trecu printre frunze, iar undeva în depărtare răsuna strigătul unui cocoş. Ora cea rece dinaintea ivirii zorilor se scurgea. Silueta din dreptul uşii se mişcă. În întunericul deplin, fără lună şi stele, scăpără o lamă trasă din teacă, precum scăpărarea unui fulger de gheaţă. Urmă o izbitură surdă, însă puternică, şi uşa se cutremură.
— În numele lui Mordor, deschide! porunci o voce şuierată ameninţător.
La o a doua lovitură, uşa cedă şi se prăvăli înăuntru, cu zăvorul rupt şi lemnul făcut ţăndări. Siluetele negre îi trecură iute pragul.
În aceeaşi clipă, dintre copacii din apropierea casei răsună un corn. Chemarea lui sparse noaptea la fel ca un foc încins pe coama unui deal.
SĂRIŢI! PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI! SĂRIŢI!
Bolger Grăsunu’ nu stătuse cu mâinile în sân. De cum văzuse siluetele negre furişându-se dinspre grădină, înţelesese că trebuia ori să fugă din calea lor, ori să piară. Alesese fuga pe uşa din dos, prin grădină şi peste pajişti. Ajuns la cea mai apropiată casă, la mai mult de o milă depărtare, se prăbuşise pe trepte.
— Nu, nu, nu! ţipase el ca din gură de şarpe. Nu, nu eu! Nu-i la mine!
Trecu ceva vreme până când lumea reuşi să priceapă ceva din bălmăjeala lui. În cele din urmă se dumiriră că duşmanul pătrunsese în Ţara Iedului, o invazie ciudată cu totul, dinspre Pădurea Bătrână. Şi din acel moment nu mai stătură nici o clipă pe gânduri.
PRIMEJDIE! FOC! VRĂJMAŞI!
Clanul Brandybuck sună chemarea Cornului din Ţara Iedului, ce nu mai fusese auzită de o sută de ani, de când lupii albi năvăliseră în Iarna Cruntă, când râul Viniac îngheţase din mal în mal.
SĂRIŢI! SĂRIŢI!
De departe se auzeau alţi corni răspunzând chemării. Alarma se dădea peste tot.
Siluetele negre părăsiră casa în goană. Una dintre ele scăpă din fugă o pelerină de hobbit. Pe pajişte se auzi deodată un tropot de copite, devenind iute galop şi pierzându-se ca tunetul în întuneric. Peste tot în Scobitura Râului răsunau corni şi voci strigând şi picioare alergând. Dar Călăreţii Negri goneau ca vântul spre Poarta de la Miazănoapte. Lasă-i pe pitici să sufle cât or vrea! Sauron o să se ocupe de ei mai târziu. Până una-alta, pe Călăreţi îi aştepta o nouă încercare: căci de-acum ştiau că acea casă era pustie şi Inelul dispăruse. Trecură ca fulgerul de gărzile de la poartă şi dispărură din Comitat.
Noaptea era încă mică atunci când Frodo se trezi brusc dintr-un somn profund, ca tulburat de cine ştie ce zgomot sau de prezenţa cine ştie cui. Îl zări pe Pas Mare stând de veghe în jilţul său: ochii îi luceau în scăpărările focului care fusese încins şi acum ardea vioi; Frodo însă nu făcu nici un semn şi nici nu se clinti de la locul lui.
Adormi din nou; şi visurile îi fuseră încă o dată frământate de zbuciumul vântului şi de galop de copite. Vântul părea să se învolbureze în jurul casei şi s-o scuture din temelii; în depărtare, Frodo parcă auzea chemarea sălbatică a unui corn. Deschise ochii şi tocmai atunci un cocoş cânta îndârjit în ograda hanului. Pas Mare trăsese la o parte draperiile şi deschisese obloanele, făcând balamalele să scârţâie. Primele luciri cenuşii ale zilei pătrunseseră în cameră, o dată cu aerul rece.
După ce-i trezi pe toţi, Pas Mare îi conduse pe hobbiţi spre dormitoare. Pătrunzând înăuntru, se bucurară că dăduseră ascultare sfatului lui: căci ferestrele fuseseră deschise cu forţa, iar acum se bălăbăneau în vântul ce înfoia şi perdelele; paturile fuseseră răscolite, pernele zăceau sfârtecate pe podea; cuvertura cafenie era sfâşiată.
Pas Mare se duse imediat să-l aducă pe hangiu. Bietul domn Captalan arăta somnoros şi foarte speriat. Abia dacă apucase să închidă un ochi toată noaptea (aşa zicea el), dar zău dacă auzise vreun zgomot.
— Nici că s-a mai întâmplat aşa ceva de când sunt! strigă el, ridicând îngrozit mâinile. Oaspeţii mei să nu poată dormi în paturile lor, şi uite în ce hal mi-au ajuns pernele. Ce vremuri trăim?
— Vremuri întunecate, spuse Pas Mare. Dar deocamdată o să fii lăsat în pace după ce vei fi scăpat de noi. Nu mai pierdem nici o clipă. Nu te mai ocupa de micul dejun: îmbucăm şi bem ceva în picioare şi e de-ajuns. În câteva minute ne-am şi strâns calabalâcul.
Domnul Captalan ieşi în fugă să se îngrijească de ponei şi să pregătească oaspeţilor o „îmbucătură”. Dar curând se întoarse disperat. Poneii dispăruseră! Porţile grajdului fuseseră deschise în timpul nopţii, iar poneii se făcură nevăzuţi: nu numai poneii lui Merry, ci toţi caii şi toate celelalte dobitoace.