Pe Frodo îl cuprinse disperarea auzind această veste. Cum să mai nădăjduiască să ajungă în Vâlceaua Despicată pe jos, urmăriţi de duşmani călare? Ca şi cum ar fi încercat să ajungă pe Lună! Pas Mare rămase tăcut o vreme, uitându-se la hobbiţi, cântărindu-le parcă puterile şi curajul.
— Poneii nu ne-ar fi de prea mare ajutor ca să scăpam de călăreţi, zise el într-un târziu, cu un aer gânditor, ca şi cum ar fi ghicit ce gânduri îl chinuiau pe Frodo. N-am merge pe jos cu mult mai încet pe drumurile pe care vreau să le urmăm. Oricum, doream să mergem pe jos. Problemele mele sunt mâncarea şi proviziile. Nu ne putem bizui că vom găsi ceva de mâncare între Bree şi Vâlceaua Despicată, decât ceea ce luăm cu noi; şi trebuie să luăm îndeajuns de mult, căci s-ar putea să fim nevoiţi să întârziem pe drum sau să facem ocolişuri departe de calea cea dreaptă. Cât de mult sunteţi în stare să căraţi în spate?
— Cât trebuie de mult, spuse Pippin, simţind cum îi piere curajul, dar încercând să se arate mai temerar decât îl trăda înfăţişarea (sau decât se simţea).
— Eu pot să duc cât doi, se avântă Sam sfidător.
— Chiar nu putem face nimic, domnule Captalan? îl întrebă Frodo pe hangiu. Nu putem găsi o pereche de ponei undeva în sat, măcar unul pentru bagaje? Nu-mi închipui că-i putem închiria, dar poate îi cumpărăm, adăugă el şovăitor, neştiind dacă-l lasă punga să facă aşa ceva.
— Mă îndoiesc, mărturisi hangiul cu un aer nefericit. Cei doi-trei ponei buni de călărie care se găseau în Bree erau ţinuţi în grajdul meu, şi uite că s-au dus şi ăştia. Cât despre alte animale, cai, ponei de povară sau de ce-or fi, se găsesc tare puţini în Bree şi nu-s de vânzare. Da’ am să fac tot ce pot. Îl scol pe Bob din culcuş şi-l trimit pe la vecini cât de repede.
— Mda, mormăi Pas Mare fără tragere de inimă, cam asta ai de făcut. Mă tem c-o să trebuiască să găsim măcar un ponei. Dar uite cum se spulberă speranţele că am putea porni devreme şi fără să prindă careva de veste. Dac-am fi suflat din corn ca să ne anunţăm plecarea, ar fi fost acelaşi lucru. Sunt sigur că ăsta a fost şi planul lor.
— Tot ne-a rămas o fărâmă de mângâiere, zise Merry, şi cred că mai mult de-o fărâmă: putem măcar mânca în timp ce aşteptăm — şi încă să stăm la masă. Hai să-l găsim pe Nob.
Până la urmă trecură trei ore şi ei tot nu plecaseră. Bob se întoarse, aducându-le vestea că în vecini nu se găsea nici cal, nici ponei, nici de hatârul lor, nici pe bani — cu o singură excepţie: Bill Ferigă avea unul pe care mai că l-ar vinde.
— O mârţoagă răpciugoasă, aproape moartă de foame, zise Bob, dar, după cum îl ştiu pe Bill, nu l-ar da decât dacă-i plătiţi de trei ori pe cât face, asta pentru că sunteţi la ananghie.
— Bill Ferigă? se încrunta Frodo. Nu-i vreo şmecherie la mijloc? N-o să facă dobitocul cale-ntoarsă la stăpânul său cu toate sarsanalele noastre, sau te pomeneşti că-l ajută să ne ia urma, sau mai ştiu eu ce?
— Nu m-ar mira, cugetă Pas Mare. Dar nu-mi închipui că vreun animal ar mai dori să se întoarcă la el o dată ce-a scăpat de-acolo. Cred că ăsta-i un gând care i-a venit bunului jupân Ferigă mai târziu: o cale să profite şi mai mult de pe urma întregii poveşti. Pericolul cel mare e acela că mai mult ca sigur nenorocitul ăla de animal e cu un picior în groapă. Dar, după câte vad, n-avem de ales. Cât cere pe el?
Preţul cerut de Bill Ferigă era de doisprezece bani de argint: cu adevărat, cel puţin de trei ori valoarea poneiului prin partea locului. Se dovedi că animalul era o gloabă ciolănoasă, flămânzită şi tristă; dar încă nu arăta ca şi cum ar fi tras să moară. Domnul Captalan plăti el însuşi pentru ponei şi-i mai dădu lui Merry alţi optsprezece bani, drept despăgubire pentru animalele pierdute. În Bree era socotit un om cinstit şi înstărit, dar treizeci de bani de argint reprezentau o lovitură pentru el, şi încă şi mai greu de îndurat era faptul că se lăsase înşelat de Bill Ferigă.
Dar până la urmă ieşi chiar bine din toată această întâmplare. După cum se află mai târziu, doar un cal fusese furat. Ceilalţi fugiseră ori goniţi din urmă, ori cuprinşi de groază, ca mai apoi să fie găsiţi rătăcind care-ncotro prin ţinut. Poneii lui Merry scăpaseră nevătămaţi, drept care (având destulă minte) făcuseră cale întoarsă spre Gruiuri, în căutarea Mocofanului celui Dolofan. Astfel au ajuns pentru o vreme în grija lui Tom Bombadil şi au dus-o foarte bine. Dar când veştile despre întâmplările din Bree au ajuns la urechile lui Tom, acesta a trimis poneii înapoi la domnul Captalan, care s-a ales astfel cu cinci animale la un preţ chiar mai bun. E drept că aveau mai mult de tras în Bree, dar Bob se purta bine cu ei; aşa că, una peste alta, poneii au avut noroc: scăpaseră de o călătorie în necunoscut şi plină de primejdii. În schimb, nu le-a fost dat să ajungă în Vâlceaua Despicată.
Deocamdată însă domnul Captalan nu ştia decât că banii lui oricum erau daţi — sau poate rău — daţi. Colac peste pupăza, mai avea şi alte necazuri. Căci, de cum se treziră ceilalţi oaspeţi şi auziră de jaful de la han, se iscă mare tărăboi. Călătorii veniţi de la miazăzi, care pierduseră mai mulţi cai, dădeau vina pe hangiu, până când se descoperi că, în timpul nopţii, chiar unul dintre ei se făcuse nevăzut, nimeni altul decât amicul cu ochi saşii al lui Bill Ferigă. Pe dată bănuiala căzu asupra acestuia.
— Dacă vă întovărăşiţi la drum cu un hoţ de cai şi mi-l aduceţi în casă, se burzului hangiul, s-ar cuveni să plătiţi domniile voastre toată paguba, nu să va răţoiţi la mine. Duceţi-vă de-l întrebaţi pe Ferigă unde-i frumuseţea aia de prieten al vostru.
Reieşi că dispărutul nu era prietenul nici unuia dintre ei şi nici nu-şi aminteau când se alăturase grupului lor.
După ce isprăviră de mâncat, hobbiţii trebuiră să împacheteze totul încă o dată şi să ia şi mai multe provizii pentru călătoria mult mai lungă ce le stătea înainte. Se apropia de ceasurile zece atunci când, în sfârşit, se urniră din loc. De-acum tot satul fierbea din pricina celor întâmplate. Şmecheria lui Frodo cu dispariţia; ivirea călăreţilor negri în sat; jefuirea grajdurilor şi, nu în ultimul rând, vestea că Pas Mare Pribeagul se însoţise cu misterioşii hobbiţi, toate astea aveau să fie povestite şi răspovestite de-aici încolo ani de-a rândul, timp în care nu avea să se mai întâmple nimic. Mulţi locuitori din Bree şi din Căpiţa, şi chiar din Combe şi Fundurăului, se înghesuiau pe uliţa satului ca să fie martori la plecarea drumeţilor. Ceilalţi oaspeţi de la han stăteau în pragurile uşilor ori atârnau ciorchine la ferestre.
Pas Mare îşi schimbase planul, hotărând să părăsească satul Bree pe drumul principal. Orice încercare de a tăia de-a dreptul peste câmpuri n-ar fi făcut decât să înrăutăţească şi mai mult lucrurile: jumătate dintre locuitori s-ar fi luat după ei, ca să vadă ce puneau la cale şi să-i împiedice să le calce pământurile.
Îşi luară rămas-bun de la Nob şi de la Bob, iar de domnul Captalan se despărţiră cu multe mulţumiri.
— Nădăjduiesc să ne mai întâlnim cândva, când lucrurile or fi din nou vesele, zise Frodo. Nu mi-aş dori altceva mai mult decât să pot sta o vreme în casa dumitale în pace şi linişte.
Se aşternură la drum cuprinşi de nelinişte şi descurajaţi, urmăriţi de privirile mulţimii. Nu toate feţele erau prietenoase, cum nu erau nici toate cuvintele ce li se strigau. Dar Pas Mare părea să fie respectat de cei mai mulţi locuitori din Bree, încât cei asupra cărora îşi aţintea ochii închideau imediat gura şi se retrăgeau. Pas Mare mergea primul, cu Frodo alături; urmau Merry şi Pippin; ultimul venea Sam, ducând de dârlogi poneiul împovărat de atâtea bagaje câte se înduraseră să-i pună în spinare; dar încă de pe-acum bietul animal arăta mai puţin nenorocit, ca şi cum era mulţumit de schimbarea sorţii sale. Dus pe gânduri, Sam rodea un măr. Avea un buzunar plin de mere: darul de despărţire primit de la Nob şi de la Bob.