— Merele pentru drum şi pipa pentru şezut, le spuse el drept mulţumire. Dar, după cum chitesc, în curând am să le simt lipsa.
Hobbiţii nu luau seamă la capetele curioase ce se iţeau de după uşi sau se iveau pe deasupra gardurilor şi zidurilor în timp ce treceau. Dar, când nu mai aveau mult până să ajungă la poartă, Frodo zări o casă întunecoasă, dărăpănată, în spatele unui gard verde şi des; ultima casă din sat. La una dintre ferestre surprinse preţ de o clipă un chip livid, cu ochi vicleni şi oblici; în clipa următoare chipul se făcu nevăzut.
„Vasăzică, aici se ascunde călătorul nostru de la miazăzi, îşi spuse el în gând. Mai degrabă îmi pare că seamănă a moroi decât a om.”
Peste gardul viu, alt om se uita la ei fără fereală. Avea sprâncene stufoase şi negre, şi ochi negri şi dispreţuitori; gura lui mare se strâmbase într-un rânjet. Fuma o pipă scurtă şi neagră. Când hobbiţii se apropiară, el scoase pipa din gură şi scuipă.
— ‘neaţa, Craci Lungi, zise el. Te-ai pornit devreme? Ţi-ai găsit amici de drum?
Pas Mare dădu din cap, dar nu spuse nimic.
— ‘neaţa, micuţii mei prieteni, îi salută apoi pe hobbiţi. Presupun că ştiţi cu cine v-aţi înhăitat? Ăsta-i Pas Mare Hainul, zău. Am auzit c-ar avea şi alte nume, nu tot atât de drăguţe. Fiţi cu ochii-n patru la noapte. Iar tu, Sammie, să nu te porţi rău cu amărâtul şi bătrânul meu ponei. Ptiu! scuipă el din nou.
Sam se răsuci fulgerător spre el.
— Iar tu, Feriguţă, ascunde-ţi faţa aia hâdă, sau ţi-o pocesc şi mai rău.
Şi cu o zvâcnire scurtă, iute că fulgerul, un măr plecă din mâna lui şi-l lovi pe Bill drept în nas. Omul n-apucă să se ferească la timp, încât din spatele tufişurilor se auziră înjurături şi blesteme.
— Un măr bun dus pe apa sâmbetei, spuse Sam cu părere de rău şi îşi continuă drumul.
Satul rămase în urma lor. Cohorta de copii şi haimanale care se luase după ei obosi şi la poarta sudică se întoarse înapoi. Drumeţii însă trecură de poartă şi merseră încă o vreme pe Drum. Acesta cotea spre stânga, luând-o înapoi spre est, după ce ocolea poala Dealului Bree, apoi cobora cu repeziciune spre regiunea împădurită. La stânga lor, pe pantele mai domoale dinspre sud-est ale dealului, călătorii zăriră câteva dintre casele şi văgăunile hobbiţilor, ce ţineau de satul Căpiţa; jos, într-o văioagă adâncă, la nord de Drum, se legănau fuioare de fum, semn că acolo se afla satul Combe; Fundurăului era ascuns în spatele copacilor din Combe.
După ce Drumul coborî o vreme în pantă şi părăsi Dealul Bree ce se înălţa semeţ şi cafeniu în urmă, hobbiţii ajunseră la un drumeag îngust care se îndrepta spre nord.
— Aici părăsim drumul deschis şi o luăm pe poteci ascunse, îi anunţă Pas Mare.
— Sper că nu e o „scurtătură”, zise Pippin. Ultima noastră scurtătură prin păduri era să se termine cu o nenorocire.
— Mda, numai că atunci nu mă aveaţi cu voi, zise Pas Mare. Scurtăturile mele, mari sau mici, nu greşesc ţinta.
Se uita în susul şi-n josul Drumului. Nu se vedea nici ţipenie; după care, fără altă clipă de zăbavă, o luă în jos pe drumeag, spre valea împădurită.
Din câte îşi puteau da seama, necunoscând regiunea, intenţia lui era aceea de-a se îndrepta mai întâi spre Fundurăului, dar s-o ţină pe dreapta şi să depăşească satul pe la est, ca apoi s-o taie cât mai repede cu putinţă peste întinderile pustii, spre Dealul Ţancul Vremii. Astfel, dacă totul mergea bine, ar fi evitat o curbă mare a Drumului, care cobora spre miazăzi pentru a ocoli Apele Muştelor, cum se numea ţinutul mlăştinos din acea parte. Dar, de bună seamă, erau nevoiţi să traverseze mlaştinile, şi felul cum le descria Pas Mare nu avea darul să-i încurajeze.
Până una-alta, mersul ăsta nu era neplăcut.
Chiar aşa, dacă n-ar fi fost întâmplările tulburătoare din noaptea dinainte, s-ar fi putut bucura de această parte a călătoriei lor mai mult decât de oricare alta de până atunci. Soarele strălucea, dar nu era prea fierbinte. Pădurea din vale era încă înfrunzită, plină de culoare, părând paşnică şi primitoare. Pas Mare îi conducea fără nici o ezitare pe multe cărări ce se întretăiau, pe care, dacă ar fi fost de unii singuri, s-ar fi rătăcit curând. El alesese o cale întortocheată, cu nenumărate coturi şi ocolişuri, pentru a descuraja orice încercare de urmărire.
— Sunt încredinţat că Bill Ferigă s-a luat după noi ca să vadă unde părăsim Drumul, zise Pas Mare, deşi mă îndoiesc că se va încumeta să ne urmărească el însuşi. Cunoaşte regiunea destul de bine, dar mai ştie că nu mă poate întrece într-o pădure. Mă tem mai mult de ceea ce-ar putea spune altora. Şi nu cred că ăştia-s prea departe. Iar dacă-şi închipuie că ne-ndreptam spre Fundurăului, cu atât mai bine.
Poate că Pas Mare era cu adevărat de neîntrecut, sau poate alta să fi fost pricina, fapt e că nu auziră nici un sunet făcut de vreo altă fiinţă, cât fu ziua de lungă: nici din cele pe două picioare, fără doar de păsări, şi nici din cele pe patru, fără doar de vreo vulpe şi câteva veveriţe. În ziua următoare începură să se îndrepte spre soare-răsare, aproape fără abatere; totul în jur era la fel de liniştit şi de tăcut. A treia zi de la plecarea din Bree, ieşiră din Pădurea Rea. Terenul coborâse întruna încă de când părăsiseră Drumul, iar acum se pomeniră în faţa unei întinderi mari, orizontale, mai greu de străbătut. Se găseau de mult în afară hotarelor ţinutului Bree, în pustietatea lipsită de poteci, şi se apropiau de Mlaştinile Apele Muştelor.
Pământul era din ce în ce mai umed, mustind de apă ici şi colo; dădură chiar peste băltoace şi suprafeţe mari acoperite de stuf şi papură pline de ciripit de păsărele nevăzute. Trebuiau să-şi caute drumul cu grijă, ca să nu se ude la picioare şi nici să se abată de la direcţia pe care şi-o aleseseră. La început înaintară cu spor, dar, cu cât mergeau mai mult, cu atât înaintarea devenea mai anevoioasă şi mai primejdioasă. Mlaştinile îi amăgeau, le întindeau capcane, nici o potecă nu era îndeajuns de lungă, încât nici măcar Pribegii nu se descurcau printre smârcurile mişcătoare. Muştele prinseseră şi ele să-i chinuie, văzduhul era plin de musculiţe mici de tot care li se vârau pe sub mâneci, pe sub cracii pantalonilor, li se încurcau în păr.
— Mă mănâncă de viu! ţipă Pippin. Apele Muştelor! Mai multe sunt musculiţele astea decât apele.
— Cu ce s-or hrăni când n-au parte de hobbiţi? întrebă Sam, scărpinându-se pe gât. Petrecură o zi nenorocită pe meleagurile acelea pustii şi respingătoare. Locul de popas era umed, rece, incomod, iar micile zburătoare muşcătoare nu-i lăsau să doarmă. Ca şi cum astea n-ar fi fost de ajuns, apăruseră şi nişte creaturi îngrozitoare ce mişunau prin stufăriş şi smocurile de iarbă; după sunetele pe care le scoteau, păreau nişte rubedenii spurcate ale greierului. Cu miile năvăliseră, ţiuind peste tot în jur, ţiuuu-cric, cric-ţiuuu, una-ntruna, cât fu noaptea de lungă, mai-mai să-i scoată pe hobbiţi din minţi.
Ziua următoare, a patra, nu se dovedi cu mult mai bună, nici noaptea mai plăcută.
Chiar dacă ţiuuucricuitorii (cum îi botezase Sam) rămăseseră în urmă, musculiţele se ţineau scai de ei.
Şi cum zăcea Frodo treaz, căci, deşi mort de oboseală, nu era în stare să pună geană peste geană, i se păru că zăreşte, la mare depărtare, o lumină pe cerul de la răsărit: tot apărea şi dispărea. Zorile nu puteau fi, încă mai erau câteva ceasuri bune până atunci.