— Ce-i lumina aia? îl întrebă el pe Pas Mare, care se trezise şi stătea în picioare, cu privirile pierdute în noapte.
— Nu ştiu. Prea-i departe ca să-mi dau seama. Parcă-s fulgere ce ţâşnesc din vârful dealului.
Frodo se întinse la loc, dar se uită multă vreme la scăpărările albe. Şi din când în când la silueta înaltă şi întunecată a lui Pas Mare, care stătea tăcut şi veghetor. Într-un târziu, Frodo se cufundă într-un somn chinuit.
În a cincea zi n-avură mult de mers până lăsară în urmă ultimele băltoace şi smârcuri răzleţe ale mlaştinilor. În faţa lor, terenul începea din nou să urce. Departe, spre est, se zarea acum linia dealurilor. Cel mai înalt dintre ele se găsea la dreapta acestei linii, răzleţit de celelalte. Avea vârful conic, uşor turtit în creştet.
— Ăla-i Ţancul Vremii, zise Pas Mare. Vechiul Drum, pe care l-am lăsat de mult de tot în dreapta noastră, trece pe la miazăzi de el. Nu prea departe de poale. Se prea poate să ajungem acolo mâine, pe la prânz, dacă o luăm de-a dreptul spre el. Şi cred că aşa ar trebui să facem.
— Ce vrei să spui? nu înţelese Frodo
— Asta vreau să spun: când vom ajunge acolo, nu sunt sigur ce anume vom găsi. Drumul e aproape.
— Păi, nu sperăm să-l găsim pe Gandalf acolo?
— Ba da, însă nădejdea asta e slabă. Dacă e să vină pe drumul ăsta, nu e neapărat nevoie să treacă prin Bree, prin urmare n-are de unde şti ce facem noi. Oricum, dacă prin noroc ajungem aproape în acelaşi timp cu el, n-o să ne întâlnim; pentru nici unii nu e bine să aşteptăm prea multă vreme acolo. Călăreţii, să spunem, nu dau de urma noastră în pustietate, şi atunci mai mult ca sigur că se vor îndrepta şi ei spre Ţancul Vremii. De acolo se vede până hăt-departe de jur-împrejur. Sunt multe zburătoare şi sălbăticiuni prin colţul ăsta de lume, ce ne pot zări de-acolo de sus cum stăm aici. Nu te poţi încrede în toate zburătoarele, ca să nu mai vorbesc că sunt şi alte iscoade, mult mai primejdioase decât ele.
Hobbiţii priviră îngrijoraţi spre dealurile îndepărtate. Sam îşi ridică ochii spre cerul palid, temându-se să nu vadă niscai şoimi sau vulturi rotindu-se deasupra capetelor lor, aţintindu-i cu ochi scăpărători şi neprietenoşi.
— Mă faci să mă simt tare speriat şi singur, Pas Mare, mărturisi el.
— Ce ne sfătuieşti? vru să ştie Frodo.
— Cred, răspunse Pas Mare tărăgănat, ca şi cum nu era foarte sigur, cred că cel mai bun lucru este s-o luăm spre răsărit cât putem de direct, şi să ne-ndreptăm spre linia dealurilor, nu spre Ţancul Vremii. De acolo o apucăm pe o potecă pe care o ştiu şi care merge pe la poalele lor; ne duce până la Ţancul Vremii pe la miazănoapte, unde suntem mai puţin la vedere. Ce-o să facem mai departe, om vedea când om fi acolo.
Merseră toată ziua, până la lăsarea frigului şi a înserării timpurii. Pământul era tot mai uscat şi mai sterp; în spatele lor, deasupra mlaştinilor, pluteau ceţuri şi aburi. Câteva păsări singuratice se tânguiau şi ciripeau, până când soarele rotund şi roşu se cufundă încet în negurile apusului; apoi se lăsă o tăcere pustie. Gândurile hobbiţilor se întoarseră spre linia subţire a apusului care se zărea de la ferestrele vesele din Fundătura, rămas departe în urmă.
În ultimul ceas al zilei ajunseră la un pârâiaş ce cobora de pe coastele dealurilor, pierzându-se în bahna stătută; urcară de-a lungul malurilor acestuia atât cât mai întârzie lumina zilei. Când în sfârşit se opriră sub nişte arini piperniciţi, pentru a-şi aşeza acolo tabăra de noapte, era de-acum întuneric. Undeva deasupra lor, pe cerul amurgit, se desenau grebenele sumbre şi golaşe ale dealurilor. În noaptea aceea făcură de strajă cu rândul, iar Pas Mare, din câte aveau să-şi dea ei seama a două zi, nu dormi defel. Luna se înălţa tot mai mult pe cer, astfel că în primele ore ale nopţii pământul se acoperi cu o lumină rece şi cenuşie.
Dimineaţă porniră la drum de cum se ivi soarele. Aerul părea ca îngheţat, cerul era de un albastru palid şi senin. Hobbiţii se simţeau învioraţi, ca şi cum ar fi dormit adânc, fără vise, cât fusese noaptea de lungă. De-acum se obişnuiseră să meargă mult şi să mănânce pe sponci — oricum mai puţin decât s-ar fi gândit vreodată în Comitat că le-ar fi ajuns ca să se ţină pe picioare. Pippin declară că Frodo arăta de două ori mai bine decât hobbitul care fusese la-nceputul călătoriei.
— Ciudat, aş zice, dacă e să mă iau după cât nu mai este din mine, mârâi Frodo, strângând şi mai tare cureaua de la pantaloni. Vreau să cred că subţierea asta n-o să ţină o veşnicie, sau o să mă transform într-o stafie.
— Nu pomeni despre asemenea lucruri, îl repezi Pas Mare, cu o gravitate surprinzătoare în glas.
Dealurile se apropiau din ce în ce. Creasta lor era crenelată, ţâşnind pe alocuri până la o mie de picioare înălţime, prăvălindu-se apoi în fisuri adânci, sau defileuri ce duceau spre şesurile răsăritene, aflate de partea cealaltă. De-a lungul crestei, hobbiţii văzură ceea ce păreau să fie rămăşiţele unor ziduri acoperite de muşchi verde şi ale unor şanţuri, iar în defileuri încă se zăreau ruinele unor construcţii de piatră. Până la căderea nopţii ajunseseră la poalele povârnişurilor apusene, unde îşi aşezară tabăra. Era noaptea zilei de cinci octombrie, şi a celei de-a şasea de când plecaseră din Bree.
A doua zi dimineaţa, pentru prima dată după ce ieşiseră din Pădurea Rea, dădură peste un drumeag ce se desena cu limpezime. O luară spre dreapta şi porniră pe el, îndreptându-se spre sud. Era o potecă iscusit tăiată, urmând o cale ce părea aleasă anume ca să rămână cât mai mult ascunsă vederii, atât de pe culmile dealurilor de deasupra, cât şi dinspre şesurile de la apus. Cobora în vâlcele, înconjura maluri abrupte, iar acolo unde traversa o porţiune mai dreaptă de ambele părţi era mărginită de şiruri de bolovani uriaşi şi pietre iscusit făţuite, ce-i apărau pe călători ca un gard viu.
— Mă-ntreb cine-a făcut poteca asta şi pentru ce, zise Merry, în timp ce mergeau pe una dintre alei, printre pietre neobişnuit de mari şi foarte apropiate unele de altele. N-aş zice că mă omor după ea; are, nu ştiu cum… mă rog, ca un fel de duh al gorganelor. Se găsesc gorgane pe Ţancul Vremii?
— Nu. Nu-i nici un gorgan pe Ţancul Vremii şi nici pe altul dintre dealurile astea, răspunse Pas Mare. Oamenii din Apus n-au trăit pe meleagurile astea; deşi mai târziu au apărat o vreme dealurile de răul care venea dinspre Angmar. Drumeagul a fost făcut ca să servească forturile construite de-a lungul zidurilor. Dar, cu mult timp în urmă, în zilele de început ale Regatului de la Miazănoapte, au înălţat un foişor pe Ţancul Vremii, l-au numit Amon Sul. A ars, a fost dărâmat, n-a mai rămas din el decât un inel, care s-a rostogolit şi s-a aşezat precum o coroană neterminată pe creştetul dealului bătrân. Însă pe vremuri se înălţa falnic. Se povesteşte că acolo stătea Elendil, ca să vadă când va veni Gil-galad dinspre Apus, în zilele Ultimei Alianţe.
Hobbiţii se uitau la el cu ochi mari. După câte îşi dădeau seama, Pas Mare cunoştea legendele cele vechi, la fel de bine ca şi tainele pustietăţilor.
— Cine-a fost Gil-galad? vru să ştie Merry, dar Pas Mare nu răspunse, având aerul că se cufundase în amintiri.
Pe neaşteptate se auzi o voce murmurând: