Ceilalţi se răsuciră uluiţi, căci vocea era a lui Sam.
— Nu te opri, îl rugă Merry.
— E tot ce ştiu, bâigui Sam, roşind. L-am învăţat de la domnu’ Bilbo, pe când eram puştan. Îmi spunea adeseori poveşti de-astea, ştia că-mi plăcea să-l ascult vorbind despre elfi. Tot domnu’ Bilbo m-a deprins cu scrisul şi cititul. Tare mai era învăţat domnu’ Bilbo, zău că era. Şi scria poezii. El a scris ce-am cântat mai ‘nainte.
— Nu l-a scris el, spuse Pas Mare. Cuvintele sunt ale unei balade ce se numeşte Căderea lui Gil-galad şi se cânta într-o limbă străină. Bilbo trebuie că a tălmăcit-o. Habar n-aveam de lucrul ăsta.
— Era şi mai lungă, zise Sam, şi toată despre Mordor. Partea aceea n-am învăţaţ-o. Mă făcea să mă-nfior. Nicicând nu mi-a trecut prin cap c-o să mă-ndrept chiar eu într-acolo.
— Spre Mordor! exclamă Pippin. Nădăjduiesc să nu trebuiască s-ajungem acolo.
— Nu mai rostiţi numele ăsta cu voce tare, îi mustră Pas Mare.
Era aproape de mijlocul zilei când ajunseră la capătul dinspre sud al drumeagului şi văzură în faţa lor, în lumina limpede a soarelui de octombrie, un mal verde-cenuşiu, ce ducea în sus, ca un pod, pe coasta nordică a dealului. Hotărâră să pornească fără zăbavă spre vârf, cât ziua era încă plină. De-acum nu se mai puteau ascunde, nu le rămânea decât speranţa să nu-i observe vreun duşman sau vreo iscoadă. Pe deal nu se zărea nici o mişcare. Poate că Gandalf era undeva prin apropiere, dar nici din el nu se zărea urma.
Pe latura apuseană a Ţancului Vremii descoperiră o văgăună adăpostită, în fundul căreia se găsea o vâlcea, ca un ceaun, cu malurile înierbate. Acolo rămaseră Sam şi Pippin împreună cu tot calabalâcul şi poneiul, iar ceilalţi trei merseră mai departe. După o jumătate de oră de urcuş anevoios, Pas Mare ajunse în creştetul dealului; Frodo şi Merry urcau în urmă, gâfâind şi frânţi de oboseală. Ultimul povârniş fusese abrupt de-a binelea şi stâncos.
Aşa după cum le spusese Pas Mare, sus dădură peste un inel larg de zidărie străveche, măcinată de vreme şi acoperită cu iarba necosită vreodată. Dar în mijlocul acestuia fusese înălţată o movilă din pietre sparte. Negre la culoare, parcă afumate la foc. În jurul acesteia, iarba era pârjolită până la rădăcină, ca de altfel peste tot în interiorul inelului, unde verzişul era veşted şi uscat, ca şi cum flăcările ar fi măturat întregul vârf al dealului; nu se zărea însă nici urmă de fiinţă vie.
Stând pe marginea cercului ruinat, vedeau, oriunde s-ar fi uitat în jur, până hăt-departe, o întindere uriaşă de pământ pustiu şi drept ca-n palmă; doar la miazăzi se distingeau petice de pădure, dincolo de care sclipeau ici şi colo ochiuri de apă. Ceva mai încoace, chiar dedesubtul lor, pe partea asta dinspre miazăzi, se desfăşura asemănător unei panglici Vechiul Drum, ce venea de la Apus şi se unduia în sus şi-n jos, ca să se piardă după o creastă de pământ întunecat, spre Răsărit. Cât cuprindeai cu ochii, nici o mişcare. Urmărind cu privirile linia Drumului spre est, zăriră Munţii: gurguiele mai apropiate erau cafenii, mohorâte; în spatele lor, forme ceva mai înalte, cenuşii, iar dincolo de acestea piscurile înalte şi albe, scăpărând printre nori.
— Ei, iată unde ne aflăm! exclamă Merry. Şi tare puţin vesel şi primitor arată. Nu tu apă, nu tu adăpost. Nu tu urmă de Gandalf. Dar nu-l învinovăţesc că nu ne-a aşteptat — asta dacă a trecut vreodată pe-aici.
— Tot ce se poate, făcu îndoit Pas Mare, uitându-se gânditor în jur. Chiar dacă a ajuns o zi sau două în urma noastră în Bree, ar fi putut fi aici primul. Poate călări foarte iute dacă îl apasă nevoia.
Se opri deodată din vorbit şi se uită la piatra din vârful movilei; era mai netedă decât celelalte şi mai albă, ai fi zis că focul o ocolise. O luă de acolo şi o cercetă, răsucind-o între degete.
— Cineva a pus mâna pe piatra asta nu de mult, zise el. Ce părere aveţi de semnele astea?
Pe partea de dedesubt, la fel de netedă, Frodo văzu câteva zgârieturi:
— Par să fie o linie, un punct, alte trei linii, spuse el.
— Linia din stânga poate fi runa G, cu ramuri subţiri, mormăi Pas Mare. S-ar putea să fie un semn lăsat de Gandalf, deşi n-avem cum să fim siguri. Zgârieturile sunt fine. Par făcute de curând, fără doar şi poate. Dar semnele pot să însemne ceva cu totul diferit, fără vreo legătură cu noi. Pribegii folosesc rune şi vin uneori aici.
— Ce-ar putea să însemne, chiar dacă le-a făcut Gandalf? întrebă Merry.
— Aş zice că înseamnă G3, îşi dădu Pas Mare cu părerea, semn că Gandalf a fost aici pe trei octombrie, adică acum trei zile. Ar mai arăta că era grăbit, pericolul pe aproape, prin urmare n-a avut timp sau nu s-a ostenit să scrie mai mult sau mai limpede. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fim cu ochii-n patru.
— Tare aş vrea să fim siguri că semnele sunt făcute de el, orice-ar însemna ele, murmură Frodo. Ar fi o mare uşurare să ştim că se află pe drum, înaintea sau în urma noastră.
— Să zicem, nu se arătă convins Pas Mare. Eu unul cred că a fost aici şi că-l pândea o primejdie. Aici a pârjolit focul; şi uite că acum îmi amintesc de luminile pe care le-am văzut acum trei nopţi pe cerul de la răsărit. Am o bănuială că a fost atacat pe coama asta de deal, dar n-aş putea spune care-a fost rezultatul. Gandalf nu mai este aici, deci singuri trebuie să avem grijă de noi şi să găsim drumul spre Vâlceaua Despicată, cum om putea mai bine.
— Cât de departe e Vâlceaua? întrebă Merry, uitându-se în jur cu un aer obosit.
De sus, de pe Ţancul Vremii, lumea părea sălbatică şi nesfârşită.
— Nu ştiu dacă Drumul a fost vreodată măsurat în mile mai departe de Hanul Părăsit, care se află la o zi distanţă de Bree, spre răsărit, spuse Pas Mare. Unii spun într-un fel, alţii spun altfel. Un drum ciudat, drumeţii sunt bucuroşi când îşi sfârşesc călătoria, oricât de mult sau de puţin au mers. Dar eu ştiu cât mi-ar lua mie, pe propriile picioare, dacă e şi vremea bună şi îmi surâde norocuclass="underline" douăsprezece zile de aici până la Vadul Urşilor, unde Drumul traversează Apa Zgomotoasă ce izvorăşte din Vâlceaua Despicată. Avem înainte o călătorie de cel puţin două săptămâni, căci nu-mi închipui că vom putea folosi Drumul.
— Două săptămâni!
Lui Frodo nu-i venea să creadă.
— Multe se mai pot întâmpla în acest timp, oftă el.
— Aşa e, adeveri Pas Mare.
Rămaseră o vreme tăcuţi pe vârful de deal, lângă povârnişul răsăritean. În locul acela singuratic, Frodo îşi dădu pentru prima oară pe de-a-ntregul seama de pribegia lui şi de pericolul în care se afla. Tare şi-ar mai fi dorit ca soarta să-l fi lăsat în prea iubitul şi liniştitul său Comitat. Se uită în jos, la îngrozitorul Drum ce ducea înapoi, spre vest — spre casa lui. Dintr-o dată, privirea îi prinse două puncte negre ce se mişcau încet de-a lungul drumului spre vest; privi şi mai atent şi observă că mai erau trei, care se târau spre est, în întâmpinarea celorlalte. Îi scăpă un strigăt şi iute îl prinse pe Pas Mare de braţ.
— Priveşte! zise el, arătând în jos.
Pe loc Pas Mare se aruncă la pământ, la adăpostul cercului ruinat, trăgându-l şi pe Frodo jos lângă el. Merry se trânti alături.
— Ce-i? întrebă el în şoaptă.
— Nu ştiu, dar mă tem de ce-i mai rău, răspunse Pas Mare.
Se târâră până la marginea inelului şi iscodiră printr-o crăpătura dintre doi colţi ascuţiţi. Lumina nu mai era puternică, căci seninul dimineţii trecuse de mult şi nori ce veneau de la est acoperiseră soarele care începuse să coboare spre asfinţit. Vedeau cu toţii petele negre, dar nici Frodo şi nici Merry nu le puteau distinge clar contururile; ceva totuşi le spunea că acolo departe, jos, se strângeau Călăreţii Negri pe Drum, dincolo de piciorul dealului.