După o bucată de vreme s-au oprit în faţa unei deschideri bine ascunse, care ducea spre porţile de jos ale minei, pe latura sudică a munţilor. Acolo Gollum s-a ciucit încolţit, adulmecând şi ciulind urechile; şi lui Bilbo i-a venit să-l străpungă cu sabia. Dar l-a oprit mila şi, deşi avea să păstreze inelul în care zăcea singura lui speranţă, nu avea de gând să profite de el pentru a omorî nenorocita aia de fiinţă neajutorată. Până la urmă, făcându-şi curaj, a sărit peste Gollum în întuneric şi a rupt-o la fugă prin galerie, urmat de strigătele pline de ură şi disperare ale duşmanului său: Hoţule, hoţule! Baggins ! Te urâm în vecii vecilor!
Acuma, curios e faptul că aceasta nu este povestea aşa cum a spus-o Bilbo prima oară tovarăşilor săi de drum. Lor le-a povestit cum că i-ar fi promis Gollum să-i facă un dar dacă avea să câştige jocul; însă când Gollum s-a dus să-i aducă darul cu pricina de pe insulă, a descoperit că nu mai avea comoara: un inel vrăjit ce-i fusese dat de ziua lui cu multă vreme în urmă. Bilbo a ghicit că tocmai acest inel îl găsise el şi, cum câştigase jocul, era de-acum al lui de drept. Dar, fiind la ananghie, n-a scos un cuvânt despre el şi l-a făcut pe Gollum ca, în loc de cadou, să-i arate drumul de ieşire. Această versiune a relatat-o Bilbo şi în memoriile lui şi, după cât se pare, n-a modificat-o nicicând după aceea, nici după Sfatul de la Elrond de-acasă. De bună seamă că a apărut ca atare şi în Cartea Roşie originală şi în mai multe dintre copiile şi fragmentele ulterioare. Dar sunt multe copii care conţin relatarea adevărată (ca o variantă) dedusă negreşit din notele lui Frodo sau ale lui Sam înţeleptul, amândoi descoperind adevărul, deşi se pare că nici unul nu a dorit să înlăture ceva din cele scrise de bătrânul hobbit însuşi.
Cu toate acestea, auzind prima poveste a lui Bilbo, Gandalf nu i-a dat crezare şi a continuat să fie foarte curios în legătură cu inelul. La un moment dat, a scos de la Bilbo versiunea adevărată, asta după multe întrebări care, o vreme, le-au tensionat prietenia; dar vrăjitorul părea să pună mare preţ pe adevăr. Fără să i-o spună lui Bilbo, la fel de important şi de îngrijorător, gândea el, era faptul că hobbitul nu spusese de la bun început adevăruclass="underline" ceea ce nu-i stătea în fire. Ideea de „cadou” nu era, totuşi, o simplă invenţie tipică pentru hobbiţi. Îi fusese sugerată lui Bilbo, după cum el însuşi a mărturisit, de ceea ce-l auzise pe Gollum mormăind; căci Gollum într-adevăr spusese despre inel, şi chiar de mai multe ori, că îl primise „în dar de ziua lui”. Şi acest lucru găsise Gandalf a fi ciudat şi suspect; dar în legătură cu asta n-a descoperit adevărul decât mulţi ani mai târziu, aşa după cum se va vedea în cartea de faţă.
Cât despre aventurile lui Bilbo care au urmat, prea multe nu mai sunt de spus aici. Cu ajutorul inelului, a scăpat de străjerii orcilor de la porţi şi şi-a regăsit tovarăşii. A folosit inelul de nenumărate ori în căutările sale, mai cu seamă pentru a-şi ajuta prietenii, dar şi-a păstrat taina faţă de ei cât a putut de mult. După întoarcerea acasă, n-a mai pomenit de inel niciodată nimănui, doar lui Gandalf şi lui Frodo; şi nimeni altcineva din Comitat nu ştia de existenţa lui, sau aşa îşi închipuia el. Cât despre relatarea călătoriei sale, numai pe Frodo l-a lăsat s-o citească pe măsură ce-o scria.
Sabia Sting şi-a agăţat-o Bilbo deasupra şemineului, iar haina din za măiestrită, primită în dar de la gnomi din comoara Dragonului, a dăruit-o unui muzeu, de fapt Casei Mathom de la Michel Delving. Dar într-un sertar, la Fundătura, a păstrat vechea mantie şi gluga pe care le purtase în timpul călătoriilor; iar inelul, prins de un lanţ frumos, a rămas în buzunarul lui.
S-a întors acasă la Fundătura pe 22 iunie, în al cincizeci şi doilea an al său (CC.1342) şi nimic demn de consemnat nu s-a petrecut în Comitat până în ziua în care domnul Baggins a început pregătirile pentru sărbătoarea celei de-a o suta unsprezecea zi de naştere a sa (CC.1401). În acest punct începe istoria de faţă.
NOTA LA DOCUMENTELE COMITATULUI
La capătul celui de-al Treilea Ev, rolul jucat de hobbiţi în marile evenimente care au dus la includerea Comitatului în Regatul Reunit a trezit în rândurile lor un interes mult mai mare pentru propria lor istorie; şi multe dintre poveştile lor, până în acel moment orale în cea mai mare parte, au fost adunate şi puse pe hârtie. Familiile mai mari erau de asemenea preocupate de evenimentele din întregul Regat şi mulţi dintre membrii lor i-au studiat vechile istorii şi legende. Către sfârşitul primului secol al celui de-al Patrulea Ev se puteau deja găsi în Comitat mai multe biblioteci care cuprindeau nenumărate cărţi şi documente istorice.
Probabil că cele mai mari dintre aceste colecţii se aflau în conacurile Sub Turnuri, Marile Tuneluri şi Coniac. Relatarea despre sfârşitul celui de-al Treilea Ev este luată în principal din Cartea Roşie a Hotarului de la Soare-Apune. Această sursă extrem de importantă pentru istoria Războiului Inelului a fost numită aşa pentru că multă vreme a fost păstrata în conacul Sub Turnuri, sălaşul Copiilor Bălai, Străjuitorii Hotarului de la Soare-Apune . La originile sale, a fost jurnalul intim al lui Bilbo, pe care l-a luat cu sine în Vâlceaua Despicată. Frodo l-a adus înapoi în Comitat, împreună cu multe pagini răzleţe acoperite de însemnări, iar în anii 1420-l ai Calendarului din Comitat i-a umplut aproape în întregime paginile cu relatarea sa despre Război. Dar anexate la acesta şi păstrate laolaltă cu el, probabil în aceeaşi cutie roşie, erau cele trei volume groase, legate în piele roşie, pe care i le-a dăruit Bilbo la despărţire. Acestor patru volume li s-a mai adăugat un al cincilea în Hotarul de la Soare-Apune, conţinând comentarii, genealogii şi o mulţime de alte documente privitoare la hobbiţii care făceau parte din Frăţie.
Cartea Roşie originala nu a fost păstrată, dar au fost făcute unele copii, mai ales după primul volum, pentru folosul descendenţilor copiilor Stăpânului Sam Înţeleptul. Totuşi, cea mai importantă copie are o cu totul altă istorie. A fost păstrată la Marile Tuneluri, dar a fost scrisă în Gondor, probabil la cererea strănepotului lui Peregrin, şi încheiată în CC. 1592 (FA. 172). Copistul de la miazăzi a adăugat această notă: Findegil, Scribul Regelui, a terminat această lucrare în IV 172. Este o copie exactă până la cel mai mic amănunt a Cărţii Thain-ului din Minas Tirith. Acea carte a fost o copie, făcută la cererea Regelui Elessar, a Cărţii Roşii a Periannathilor, şi i-a fost adusă de către Thain-ul Peregrin atunci când s-a retras în Gondor în IV 64.
Cartea Thain-ului a fost astfel prima copie făcută după Cartea Roşie şi conţinea multe din cele ce-au fost ulterior omise sau pierdute. În Minas Tirith a fost generos adnotată şi corectată, în special în ceea ce priveşte numele, cuvintele şi citatele din limbile elfice; şi i-a mai fost adăugată o versiune prescurtată a acelor părţi din Povestea lui Aragorn şi a lui Arwen, care se află în afara relatării despre Război. Se spune că întreaga poveste a fost scrisă de Barahir, nepotul Majordomului Faramir, la câtăva vreme după moartea Regelui. Dar cel mai însemnat lucru în legătură cu copia lui Findegil este aceea că ea este singura care conţine întreaga „Traducere în limba elfică” realizată de Bilbo. Aceste trei volume au fost considerate a fi o operă de mare măiestrie şi ştiinţă de carte, în care, între anii 1403 şi 1418, Bilbo a folosit toate sursele pe care le-a găsit în Vâlceaua Despicată, atât cele orale, cât şi cele scrise. Dar cum ele au fost prea puţin folosite de Frodo, căci se ocupau aproape în întregime de Zilele de Odinioară, asta e tot ce se va fi spus despre ele aici.