— Da, zise Pas Mare, a cărui privire mai ascuţită nu-l lăsa prada îndoielii. Duşmanul e acolo.
Se furişară în grabă din ascunzătoare şi coborâră pe costişa nordică a dealului, că să-şi găsească prietenii.
Sam şi Peregrin nu stătuseră degeaba. Exploraseră Vâlceaua şi clinele înconjurătoare. Destul de aproape dăduseră peste un izvor cu apă limpede, ce venea din coasta dealului, iar lângă el urme de tălpi, vechi de cel mult o zi sau două. Chiar pe fundul vâlcelei găsiseră urme destul de proaspete de foc şi alte semne de popas încropit în mare grabă. Câteva pietre căzuseră pe buza dinspre deal a vâlcelei. În spatele lor, Sam descoperise o provizie mică de lemne de foc, aranjate frumos într-o grămadă.
— Mă-ntreb dacă n-a trecut Gandalf pe-aici, îi spuse el lui Pippin. Cine-a pus lemnele aici avea de gând să se întoarcă, aşa mi se pare.
Aflând despre aceste descoperiri, Pas Mare se încruntă.
— Mai bine mai aveam puţină răbdare şi cercetam locul ăsta eu însumi, zise pornind iute spre izvor, ca să studieze urmele de tălpi.
— Mă temeam eu c-aşa are să fie, spuse el când se întoarse. Sam şi Pippin au umblat peste tot, şi acolo pământul e moale, aşa că urmele ori s-au distrus, ori s-au amestecat. Nu de mult au trecut Pribegii pe-aici. Ei au lăsat lemnele de foc. Dar sunt şi urme mai proaspete, ce n-au fost făcute de Pribegi. Cel puţin o urmă a fost lăsată de cizme mari, acum o zi sau două. Cel puţin una. Acum nu mai pot fi sigur, dar cred că au fost multe picioare încălţate în cizme.
Tăcu şi rămase adâncit în gânduri.
În minţile lor, hobbiţii aveau imaginea clară a Călăreţilor înveliţi în pelerine şi încălţaţi cu cizme. Dacă într-adevăr Călăreţii descoperiseră Vâlceaua, cu cât îi ducea Pas Mare mai repede în altă parte, cu atât era mai bine. Sam se uită în jurul său cu vădită neplăcere, mai ales după ce auzise noutăţile despre duşmanii lor, aflaţi pe Drum, doar la câteva mile distanţă.
— N-ar fi mai bine s-o ştergem imediat, domnu’ Pas Mare? întrebă el înfrigurat. Se întunecă şi nu-mi place văgăuna asta: mă face să-mi simt inima grea.
— Da, negreşit trebuie să ne hotărâm ce să facem acum, pe loc, răspunse Pas Mare, uitându-se la cer ca să vadă cât timp mai aveau şi cum se anunţa vremea. Ei bine, Sam, zise el într-un sfârşit, nici mie nu-mi place locul ăsta, dar nu-mi vine în minte nici un alt loc unde-am putea ajunge până la căderea nopţii. Cel puţin deocamdată n-am fost zăriţi, iar dacă ne mişcăm, e mult mai probabil să fim văzuţi de iscoade. Tot ce-am putea face ar fi să ne abatem de la drumul nostru şi s-o luăm drept spre miazănoapte, pe partea asta a dealurilor, unde ţinutul seamănă foarte mult cu ce este aici. Drumul este supravegheat, dar va trebui, vrem nu vrem, să-l traversam dacă am încerca să ne punem la adăpost în desişurile de la miazăzi. La miazănoapte de Drum, dincolo de dealuri, e pustietate mare şi oglindă cât vezi de jur-împrejur.
— Călăreţii ăştia pot vedea? întrebă Merry. Adică, mi se pare ciudat că şi-au folosit mai degrabă nasurile şi nu ochii, şi că ne-au adulmecat, dacă ăsta-i cuvântul potrivit, cel puţin în timpul zilei. Dar ne-ai pus să ne culcăm la pământ când i-ai văzut jos, în vale; iar acum spui că am putea fi văzuţi, dacă ne mişcăm.
— Am fost prea imprudent sus pe culme, răspunse Pas Mare. Eram atent să găsesc vreun semn lăsat de Gandalf, dar a fost o greşeală din partea noastră să urcăm şi să stăm acolo atât de mult. Căci cei care văd sunt caii negri, iar Călăreţii pot folosi oameni şi creaturi drept iscoade, aşa cum ne-a fost dat să descoperim în Bree. Ei înşişi nu pot vedea lumea luminii aşa cum o vedem noi, dar formele noastre aruncă umbre în minţile lor, pe care doar soarele amiezii le distruge; iar în întuneric disting multe semne şi forme ce pentru noi zac ascunse: atunci sunt cel mai de temut. Şi tot timpul simt mirosul de sânge cald, dorindu-l şi urându-l în acelaşi timp. Şi simţurile sunt altele decât cele ale vederii sau mirosului. Le simţim prezenţa — ne-a tulburat inimile din clipa în care am ajuns aici şi încă înainte de a-i vedea; ei ne-o simt pe-a noastră mult mai intens. Pe lângă asta, adăugă el, coborându-şi vocea până la şoaptă, îi atrage Inelul.
— Vrei să spui că nu exista scăpare? întrebă Frodo uitându-se în jur cu disperare. Dacă mă mişc, sunt văzut şi vânat. Dacă stau pe loc, îi atrag la mine.
Pas Mare îşi puse o mână pe umărul lui.
— Mai există speranţă, spuse el. Nu eşti singur. Să luăm lemnele astea pregătite aici pentru foc drept un semn bun. Nu prea avem unde să ne adăpostim sau să ne apărăm aici, dar focul ne va servi şi de adăpost, şi de apărare. Poate Sauron să folosească focul în mârşăviile sale cât pofteşte, dar Călăreţii ăştia nu iubesc focul şi se tem de cei care-l mânuiesc. Focul este prietenul nostru în pustietate.
— Aşa o fi, murmură Sam. Pe de altă parte, nici nu văd cale mai bună de a le spune „cucu, aici suntem”, decât poate să ne apucăm să strigăm.
În cel mai adânc şi mai adăpostit cotlon al văioagei aprinseră un foc şi pregătiră ceva de mâncare. Umbrele serii începeau să coboare, se făcea tot mai frig. Simţiră deodată cât de foame le era, căci nu mâncaseră nimic de dimineaţă; dar nu cutezară să pregătească altceva mai mult decât o cină modestă. Nici o vietate nu popula întinderile de dincolo de dealuri, în afara zburătoarelor şi a sălbăticiunilor — ţinuturi neprimitoare, părăsite de toate seminţiile lumii. Pribegii mai hălăduiau din timp în timp pe acele meleaguri, dar erau puţini la număr şi nu poposeau niciodată. Alţi rătăcitori erau şi mai rari, şi oricum de soi rău: căpcăunii rătăceau când şi când, ieşind din văile nordice ale Munţilor Ceţoşi. Doar pe Drum puteau fi întâlniţi călători, cel mai adesea gnomi, grăbind cu treburi numai de ei ştiute, fără să-i ajute pe străinii aflaţi la ananghie sau să schimbe mai mult de câteva vorbe cu ei.
— Nu văd cum am putea face să ne ajungă merindele, zise Frodo. Nu-i vorbă, am fost cumpătaţi în aceste ultime zile, nici cina de-acum nu-i un festin; dar am mâncat mai mult decât ar fi trebuit, dacă socotim că avem de mers două săptămâni, poate chiar mai mult.
— De-ale gurii găsim în pustietate, zise Pas Mare. Fructe de pădure, rădăcini, ierburi; iar dacă e nevoie, mă pricep niţel la de-ale vânătorii. Să nu vă temeţi că o să flămânziţi înainte de venirea iernii. Numai că strânsul hranei şi vânatul sunt îndeletniciri anevoioase şi obositoare, iar noi n-avem vreme de pierdut. Aşa că strângeţi-va brâiele şi gândiţi-vă cu speranţă la mesele din casa lui Elrond.
Frigul se făcea tot mai aprig pe măsură ce se adâncea întunericul. Uitându-se pe furiş peste buza văioagei, nu vedeau altceva decât întinderi de pământ cenuşiu ce repede se pierdeau în umbră. Deasupra, cerul se limpezise din nou; îl acopereau încet, pâlpâind, stelele. Frodo şi tovarăşii săi se strânseră în jurul focului, înveliţi în toate păturile şi veşmintele pe care le aveau cu ei; Pas Mare, în schimb, se mulţumi doar cu o pelerină şi se aşeză mai la o parte, trăgând gânditor din pipă.
Când noaptea se făcu şi mai adâncă şi focul prinse a străluci cu mai multă viaţă, el începu să le spună poveşti, ca să le abată gândul de la teamă. Ştia nenumărate istorii şi legende străvechi, despre elfi şi oameni şi despre faptele rele şi cele bune din zilele de odinioară. În sinea lor, hobbiţii se întrebau cât de bătrân era Pas Mare şi de unde învăţase toate aceste comori.