Frăţia Inelului

— Vorbeşte-ne de Gil-galad, îl rugă Merry deodată, când Pas Mare sfârşi o poveste despre Regatele Elfilor. Ştii cum sună mai departe balada aia veche de care ne-ai pomenit?

— Ştiu, cum să nu. Şi Frodo ştie, căci ne priveşte pe toţi îndeaproape.

Merry şi Pippin se uitară la Frodo, care îşi aţintise privirile la foc.

— Ştiu doar puţinul pe care mi l-a spus Gandalf, zise Frodo încet. Gil-galad a fost ultimul dintre marii regi elfi de pe Pământul de Mijloc. În limba lor, Gil-galad înseamnă Lumina stelei. Împreună cu Elendil, prietenul elfilor, el a plecat spre ţara…

— Nu, îl întrerupse Pas Mare. Nu cred că povestea asta trebuie spusă acum, când slujitorii Duşmanului sunt pe aproape. Dacă izbutim să ajungem la casa lui Elrond, o s-o puteţi auzi acolo, de la un capăt la altul.

— Atunci spune-ne încă o poveste de demult, îl rugă Sam, o poveste despre elfii dinainte de apusul vremurilor. Tare aş vrea să mai aflu despre elfi; întunericul ăsta îmi pare să se strângă atât de tare în jurul nostru.

— Am să vă spun povestea lui Tinuviel, hotărî Pas Mare, dar pe scurt — căci este o poveste lungă, al cărei sfârşit nu se cunoaşte; şi nu-s alţii, afară doar de Elrond, care să şi-o amintească pe de-a-ntregul, aşa cum era spusă pe vremuri. E un basm, chiar dacă-i trist, aşa cum sunt toate basmele despre Pământul de Mijloc, şi cu toate acestea ne poate însenina.

Tăcu o vreme, apoi începu nu să vorbească, ci să cânte încetişor:

Frunzişuri dese, ierburi moi,
Înaltă floarea de cucută
Şi în poiană stele, roi,
Prin umbrele în tremurare.
Tinuviel dansa pierdută
Pe-al flautului cânt vioi,
Cu părul ei, sub vraja mută
A strălucirilor stelare.

Din iarna munţilor venind
Pe râul elfilor la vale,
Beren călca pe foi de-argint,
Hoinar şi trist şi singuratic.
Dar când îi apăru în cale
Veşmântul ei de flori sclipind
Ce se-arăta privirii sale
Şi părul lung umbrind sălbatic,

Cuprins de vrajă, se trezi
Şi ar fi vrut cu-nfrigurare
Ca într-o joacă de copii
Să prindă-a lunii licărire
Fecioara-n dans prin frunze rare
În codrii elfilor pieri
Şi el rămase-n aşteptare,
Pierdut şi singur în iubire.
Parcă prin frunzele de tei
Un zbor trecea ca o părere,
Şi un cântec, poate şoapta ei,
Prin văi adânci şi tăinuite
Dar vremea scutura-n tăcere
Frunzişul codrilor erei
Şi flori cădeau fără putere
Sub vântul iernii, veştejite

În urma ei, neostenit
O căuta pe-ntreg pământul
Şi sub al stelelor sclipit
Şi prin văzduhuri îngheţate
În lună îi vedea veşmântul
Ca pe un cal nebănuit
Dansa fecioara luminându-l
Ca-n albe neguri depărtate.

Iarna trecu, dar n-a uitat
Să-ntoarcă iarăşi primăvara
Cu al ciocârliilor cântat
Şi ploi venind prin zarea-adâncă.
Flori albe, in lumina clară,
Văzu sub tălpi şi, vindecat,
ar fi dansat cu ea, fugara,
Pe iarba neatinsă încă.

Fecioara dispăru, dar el
Un nume elf chema cu jale
Tinuviel! Tinuviel!
Şi ea-ncercă să înţeleagă
Oprită-n vraja vocii sale –
Beren veni, şi-n veci, astfel,
Îmbrăţişaţi, pe-aceeaşi cale,
Să fie viaţa lor întreagă.

Privind în ochii ei umbriţi
De părul lung în unduire
Păreau de cer adeveriţi în oglindiri adânci de stele –
Tinuviel, fecioara elfă
Nemuritoare prin iubire,
Cu braţe albe în lumină,
Cu părul, umbră peste ele.

De-acum pe lungi poteci vor fi
Pe stânci de munte, duşi de soarte,
Prin porţi de fier şi săli pustii,
Peste păduri de-ntunecime,
Şi despărţiri aveau să-i poarte,
Dar soarta iar îi întâlni
Pierduţi prin veacuri fără moarte,
Prin codri neştiuţi de nime!

Pas Mare oftă şi tăcu o vreme, înainte să vorbească din nou.

— Acesta e un cântec pe care elfii îl numesc ann-thennath, dar e greu să fie tălmăcit altfel în vorbirea noastră de zi cu zi, iar ceea ce v-am cântat eu este doar un ecou palid. Povesteşte despre Beren, fiu al lui Barahir şi Luthien Tinuviel. Beren era muritor, dar Luthien era fiica lui Thingol, un Rege al elfilor de pe Pământul de Mijloc, pe vremea când lumea era încă tânără, iar ea era cea mai frumoasă fecioară ce a fost văzută vreodată printre copiii acestei lumi. Precum stelele deasupra ceţurilor de pe meleagurile de la miazănoapte era frumuseţea ei, iar chipul ei aidoma luminii soarelui, în acele timpuri, Marele Duşman, căruia Sauron din Mordor îi era un simplu slujitor, sălăşluia în Angband, la Miazănoapte, iar elfii de la soare-apune, care s-au întors pe Pământul de Mijloc, au pornit război împotriva lui ca să recucerească Silmarilsurile răpite de el; iar străbunii Oamenilor i-au ajutat pe elfi. Dar Duşmanul a învins, Barahin a fost ucis, iar Beren, scăpând din mare primejdie, a trecut peste Munţii Groazei, intrând în tăinuitul Regat Thingol, în codrul Neldoreth. Acolo a zărit-o pe Luthien, care cânta şi dansa într-un crâng, lângă râul Esgalduin cel fermecat; şi i-a pus numele de Tinuviel, adică Privighetoarea, în vorbirea străveche. Multe amărăciuni s-au abătut mai târziu asupra lor, şi vreme îndelungată au fost despărţiţi. Tinuviel l-a scăpat pe Beren din temniţele lui Sauron, şi împreună au trecut prin mari primejdii, l-au dat jos de pe tronul lui chiar pe Marele Duşman şi au luat din coroana lui de fier una dintre cele trei Silmarilsuri, cele mai mari nestemate ce-au fost văzute vreodată, pentru a o da în schimbul miresei Luthien tatălui ei, Thingol. Dar în cele din urmă Beren a fost ucis de Lupul care a venit de la porţile din Angband, şi a murit în braţele lui Tinuviel. Ea însă a ales să fie muritoare şi să piară de pe lumea asta, ca să-l poată urma; iar cântecul spune că ei s-au întâlnit din nou dincolo de Mările Despărţirilor şi după ce au mai umblat o vreme, vii încă o dată, prin pădurile verzi, au trecut, în timpuri de mult duse, dincolo de hotarele lumii noastre. Aşa se face că Luthien Tinuviel, singura din tot regatul elfilor, a murit cu adevărat şi a părăsit lumea, iar ei au pierdut-o pe cea pe care au iubit-o cel mai mult. Dar de la ea s-au tras stăpânii elfi din străvechime, amestecându-se printre oameni. Acolo trăiesc încă aceia a căror strămoaşă a fost Luthien, şi se spune că viaţa ei nu va pieri niciodată. Elrond din Vâlceaua Despicată este din acea seminţie. Din Beren şi Luthien s-a născut moştenitorul lui Dior Thingol; iar din acesta Elwing cel Alb, cu care s-a măritat Earendil, cel care a pornit cu corabia lui din ceţurile lumii pe mările cerurilor, cu nestemata Silmaril deasupra sprâncenei sale. Iar din Earendil s-au tras Regii din Numenor, adică din Apusime.

În timp ce Pas Mare vorbea, hobbiţii îi priveau chipul, ciudat, pătimaş, abia luminat de lucirea roşie a focului de lemne. Ochii lui străluceau, vocea îi era gravă şi adâncă. Deasupra, bolta era neagră şi înstelată. Dintr-o dată, în spatele lui apăru o lumină palidă pe creştetul Ţancului Vremii. Luna ceruită urcă încet peste dealul ce-i domina, făcând stelele din jur să pălească.

Povestea se sfârşise. Hobbiţii se foiră, îşi întinseră mădularele.

— Uitaţi-vă! le atrase Merry luarea-aminte. Răsare luna; semn că s-a făcut târziu.

Priviră cu toţii. În aceeaşi clipă, văzură în vârful dealului ceva mic şi negru, decupat pe lucirea lunii ce răsărea. Poate că era doar un bolovan mare sau un stei dezvelit de razele palide.