Sam şi Merry se ridicară în picioare şi se depărtară de foc. Frodo şi Pippin rămaseră aşezaţi şi tăcuţi. Pas Mare urmărea încordat lumina lunii. Totul părea liniştit şi nemişcat, dar Frodo simţi cum inima îi era cuprinsă de o groază de gheaţă, acum că Pas Mare nu mai vorbea. Se ghemui şi mai aproape de foc. Dar tocmai atunci se întoarse şi Sam în fugă, de la marginea văioagei.
— Nu ştiu ce e, zise el, dar mi s-a făcut frică dintr-o dată. N-aş ieşi din vâlceaua asta pentru nimic în lume; mi s-a năzărit, aşa, că cineva se căţăra în sus pe povârniş.
— Ai văzut ceva? întrebă Frodo, sărind în picioare.
— Nu, stăpâne. De văzut, n-am văzut, dar nici că m-am oprit să mă uit.
— Eu am văzut ceva, zise Merry; sau aşa cred — spre apus, unde lumina lunii cădea pe şesurile de dincolo de umbra aruncată de vârful dealului, mi s-a părut că am zărit două sau trei siluete negre. Parcă veneau încoace.
— Staţi lângă foc, cu spatele la el! strigă Pas Mare. Luaţi în mâini nişte lemne din cele lungi şi fiţi pregătiţi.
O vreme fără măsură rămaseră acolo tăcuţi şi încordaţi, cu spatele la focul de lemne, cu privirile aţintite la umbrele ce-i împrejmuiau. Nu se întâmplă nimic. Nici o mişcare şi nici un sunet în noapte. Frodo se foi, simţind nevoia să spargă tăcerea: să urle.
— Sssst, susură Pas Mare.
— Ce-a fost asta? abia şopti Pippin în aceeaşi clipă.
Peste buza micii văioage, pe partea mai îndepărtată de deal, mai mult simţiră decât văzură înălţându-se o umbră, o singură umbră sau mai multe decât una. Curând nu mai încăpu nici o îndoială: trei sau patru siluete înalte şi negre stăteau acolo, pe clină, uitându-se în jos la ei. Atât de negre erau, încât semănau cu nişte găuri negre în umbra adâncă din spatele lor. Lui Frodo i se păru că aude un sâsâit slab, ca o respiraţie înveninată, şi simţi un fior subţire, străpungător. Apoi siluetele începură să înainteze.
Teroarea puse stăpânire pe Pippin şi Merry, făcându-i să se arunce cu feţele la pământ. Sam se înghesui în Frodo. Frodo nu era mai puţin îngrozit decât tovarăşii săi; dârdâia, cuprins parcă de un frig cumplit, dar groaza lui fu înghiţită de neaşteptata ispită de a-şi pune Inelul pe deget. Dorinţa îl copleşi într-aşa măsură, încât nu se mai putea gândi la nimic altceva. Nu uitase Gorganul, şi nici mesajul lui Gandalf; dar ceva părea să-l împingă să dea la o parte toate prevenirile — nu-şi mai dorea decât să dea ascultare ispitei. Nu în speranţa de-a scăpa sau de-a face ceva anume, spre bine sau spre rău: nu simţea decât că trebuia să ia Inelul şi să şi-l petreacă pe deget. Nu putea scoate un singur cuvânt. Simţi privirea lui Sam pironită asupra lui, ca şi cum acesta ştia că stăpânul său se afla în mare cumpănă, dar Frodo nu se putu răsuci spre el. Închise ochii şi se luptă cu sine câteva clipe; împotrivirea i se păru de neîndurat, astfel că trase lanţul afară şi-şi puse Inelul pe arătătorul mâinii stângi.
În clipa următoare, deşi totul rămăsese la fel ca înainte, ameninţător şi întunecos, formele căpătară o claritate teribilă. Frodo vedea până sub mantiile lor negre. Cinci siluete înalte: două stăteau pe buza vâlcelei, trei înaintau. Pe chipurile lor albe ardeau ochi pătrunzători şi nemiloşi; sub pelerine purtau veşminte lungi, cenuşii; peste părul sur, coifuri din argint; în mâinile scheletice, săbii de oţel. Ochii lor coborâră asupra lui, străpungându-l, şi în aceeaşi clipă siluetele se repeziră la el. Disperat, Frodo îşi trase sabia din teacă, şi când o scoase, i se năzări că tăişul ei scăpărase cu o lumină roşie, parcă ar fi fost o limbă de foc. Două dintre siluete se opriră locului. A treia era mai înaltă decât celelalte: avea părul lung, lucitor, iar pe coif o coroană. Într-o mână ţinea o sabie lungă, în cealaltă un pumnal; şi pumnalul, şi mâna care-l ţinea apăreau străluminate de o aură palidă. Silueta făcu un pas înainte şi se prăvăli peste Frodo.
În acea fracţiune de secundă, Frodo se aruncă pe burtă şi se pomeni strigând: Ooo, Elbereth! Gilthoniel! Izbi în picioarele vrăjmaşului. Noaptea fu săgetată de un ţipăt ascuţit, iar el simţi o durere ca de aşchie de gheaţă otrăvită înfigându-i-se în umărul stâng. Înainte ca mintea să i se întunece, zări, ca printr-o ceaţă învârtejită, cum Pas Mare ţâşneşte din întuneric cu un mănunchi de lemne arzânde în fiecare mână. Cu un ultim efort, Frodo lăsă paloşul să-i cadă şi-şi scoase Inelul de pe deget, strângându-l în pumnul drept.
XII
Fuga spre Vad
Când Frodo îşi veni în simţiri, încă strângea în pumn Inelul. Zăcea întins lângă focul ce ardea acum cu o vâlvătaie mare şi strălucitoare. Cei trei tovarăşi ai săi stăteau aplecaţi deasupra lui.
— Ce s-a-ntâmplat? Unde-i regele cel palid? întrebă Frodo cu disperare.
Hobbiţii erau prea copleşiţi de bucuria de a-l auzi vorbind ca să-i răspundă imediat; drept e că nici nu-i înţeleseseră întrebarea, într-un târziu, Frodo pricepu de la Sam că ei unii nu văzuseră nimic, decât nişte siluete vagi, umbroase, ce se îndreptau spre ei. Şi deodată, spre groaza lui, Sam descoperise că stăpânul dispăruse; şi tot atunci o umbră neagră trecuse ca fulgerul pe lângă el şi se prăbuşise la pământ. Auzise vocea lui Frodo, dar i se păruse că venea de undeva de la mare depărtare, sau de sub pământ, strigând vorbe ciudate. Şi altceva nici că mai zăriseră, până se împiedicaseră de trupul lui Frodo, zăcând ca şi mort, cu faţa în jos pe iarbă şi cu sabia sub el. Pas Mare le poruncise să-l ridice şi să-l întindă lângă foc, apoi se făcuse nevăzut. Şi de atunci trecuse ceva vreme.
Era limpede că Sam începea să se îndoiască de Pas Mare; dar chiar în timp ce vorbea, acesta se reîntoarse, apărând pe nepusă masă din umbrele nopţii. Toţi tresăriră, iar Sam chiar îşi scoase sabia, punându-se scut deasupra lui Frodo; numai că Pas Mare îngenunche iute alături de el.
— Nu-s Călăreţ Negru, Sam, zise el cu blândeţe, şi nici în tabăra lor nu-s. Am încercat să aflu câte ceva din mişcările lor; dar n-am aflat. Nu pot şti din ce pricină au plecat şi nu au atacat încă o dată. Însă prezenţa lor nu se simte nicăieri în preajmă.
Când auzi povestea lui Frodo, se încruntă, clătină din cap şi oftă. Apoi le ceru lui Pippin şi lui Merry să pună la încălzit cât mai multă apă în ceaunele lor mici şi să spele rana cu ea.
— Puneţi lemne pe foc tot timpul şi aveţi grijă să-i fie cald lui Frodo, mai spuse el.
Apoi se ridică în picioare şi-l chemă pe Sam mai la o parte.
— Cred că acum pricep mai bine ce se-ntâmplă, zise el cu o voce coborâtă. După cât se pare, au fost doar cinci dintre duşmani. De ce n-au venit toţi, nu ştiu; dar nu cred că se aşteptau să întâmpine rezistenţă. Deocamdată s-au retras. Dar tare mi-e teamă că nu prea departe. Or să vină înapoi în altă noapte, dacă nu izbutim să scăpăm. Nu fac decât să aştepte, pentru că îşi închipuie că sunt aproape de victorie şi că Inelul nu va mai putea să se depărteze mult. Teama mea, Sam, e că îşi închipuie că stăpânul tău are o rană mortală, ce-l va face neputincios în faţa vrerii lor. Vom trăi şi vom vedea.
Sam îşi reţinu cu greu lacrimile.
— Nu te pierde cu firea, încercă să-l liniştească Pas Mare. Acum trebuie să ai încredere în mine. Frodo al tău e făcut dintr-o stofă mult mai rezistentă decât am crezut, chiar dacă Gandalf m-a prevenit asupra acestui lucru. Frodo nu e rănit de moarte, şi cred că va rezista puterii rele a rănii mai mult decât se aşteaptă duşmanii. Am să fac tot ce pot ca să-l ajut şi să-l vindec. Păzeşte-l bine cât lipsesc.