O luă iute din loc şi dispăru încă o dată în întuneric.
Frodo moţăia, deşi durerea din rană devenea tot mai puternică şi o răceală ucigătoare se întindea din umăr spre braţ şi latura trupului. Prietenii lui vegheau asupra lui, încingeau focul ca să-i fie cald şi-i spălau rana. Noaptea trecu încet şi istovitoare. Zorile se iveau pe cer şi văioaga se umplea de o lumină cenuşie, atunci când se întoarse Pas Mare.
— Ia priviţi! strigă el şi, aplecându-se, ridică de jos o pelerină neagră ce zăcuse acolo ascunsă de întunericul nopţii.
La câteva palme mai sus de tiv, ţesătura avea o crestătură.
— Aici a lovit sabia lui Frodo, zise el. Singura vătămare, mă tem, pe care a adus-o duşmanului său; căci acesta rămâne nevătămat, doar tăişurile ce străpung pe înspăimântătorul Rege pier. Mai ucigător pentru el a fost numele lui Elbereth. Iar pentru Frodo, mai ucigător a fost ăsta!
Se aplecă încă o dată şi culese din iarbă un pumnal lung şi subţire. Lama lucea ca o scăpărare de gheaţă. Când Pas Mare se ridică, hobbiţii văzură că tăişul era zimţat, iar vârful rupt. Şi spre marea lor uimire, în timp ce el ţinea pumnalul în sus, în lumina tot mai limpede a zorilor, lama păru a se topi, dispărând ca un fum în văzduh; Pas Mare rămăsese doar cu plăselele în mână.
— Vai, vai! se văită el. Pumnalul ăsta blestemat l-a rănit. Puţini sunt cei care se pricep să tămăduiască rănile lăsate de armele lor blestemate. Dar o să fac tot ce-mi stă în putinţă.
Se aşeză pe pământ şi puse plăselele pumnalului pe genunchi iar deasupră-le cânta încet un cântec, într-o limbă ciudată. Apoi, dându-le deoparte, se răsuci spre Frodo şi, cu o voce şoptită, rosti vorbe de neînţeles pentru ceilalţi. Din săculeţul atârnat la brâu scoase frunzele lungi ale unei plante.
— După frunzele astea m-am dus până departe ca să le găsesc, spuse el. Căci planta nu creşte pe dealurile sterpe; am dat de ea în întuneric, în desişurile aflate la miazăzi de Drum, de unde am simţit venind aroma frunzelor ei.
Zdrobi o frunză între degete şi aerul se umplu de un miros dulceag şi înţepător.
— Am avut noroc că am găsit-o, adăugă el, căci e o plantă vindecătoare, adusă pe Pământul de Mijloc de oamenii din Apus. Athelas îi e numele dat de ei şi creşte ici şi colo, doar lângă locurile unde s-au aşezat sau au poposit ei în vremurile de demult; la Miazănoapte nu e cunoscută, decât de puţinii care se încumetă în Pustietate. Are virtuţi mari, numai că puterile ei tămăduitoare se pot dovedi slabe pentru rana lui Frodo.
Aruncă frunzele în apa clocotindă şi cu acea fiertură spălă umărul lui Frodo. Mireasma aburului era înviorătoare, încât hobbiţii nevătămaţi simţiră cum li se liniştesc şi li se limpezesc gândurile. Buruiana păru să aibă oarece putere şi asupra rănii, căci Frodo avu senzaţia că durerea şi răceala din partea aceea a trupului se alinau; dar braţul îi rămase la fel de neputincios: nu şi-l putea ridica şi nici mişca. Îi părea cumplit de rău de nesăbuinţa de care dăduse dovadă şi se învinuia că nu rezistase ispitei; abia acum pricepea că, punându-şi Inelul pe deget, nu se supusese propriei dorinţe, ci voinţei poruncitoare a duşmanilor săi. Se întreba dacă nu cumva avea să rămână beteag pe viaţă, şi cum îşi vor mai putea continua călătoria. Se simţea prea slab ca să se ţină pe picioare.
Aceasta era întrebarea care-i frământa şi pe ceilalţi hobbiţi. Fără să mai stea pe gânduri, hotărâră să părăsească Ţancul Vremii cât mai curând cu putinţă.
— Îmi vine să cred, zise Pas Mare, că duşmanul pândeşte locul ăsta de câteva zile bune. Dacă a ajuns Gandalf aici, trebuie că a fost nevoit să plece degrabă şi nu se va mai întoarce. Oricum, după atacul de ieri-seară, suntem în mare primejdie aici de cum se lasă întunericul, şi oriunde ne-am duce n-am da de pericole mai mari.
Nici nu se lumină bine de ziuă, că ei şi îmbucară ceva la repezeală, apoi îşi făcură bagajele. Lui Frodo îi era cu neputinţă să meargă pe jos, aşa că împărţiră cea mai mare parte a bagajelor între ei patru, iar pe Frodo îl cocoţară pe spinarea poneiului. În ultimele zile, bietul animal se întremase mult, părea mai gras şi mai voinic, şi chiar începuse să dea dovadă de oarecare afecţiune pentru noii lui stăpâni, mai ales pentru Sam. Trebuie că felul în care se purtase Bill Ferigă fusese tare neomenos, dacă această călătorie în pustietate putea să însemne o atât de mare schimbare în bine faţă de viaţa lui dinainte.
Porniră înspre sud. Drept e că erau nevoiţi să traverseze Drumul, dar altă cale mai scurtă spre ţinuturile împădurite nu exista. În plus, aveau nevoie de lemne; căci Pas Mare le spusese că lui Frodo trebuia să-i fie cald tot timpul, cu deosebire noaptea, şi pe lângă asta focul avea să-i apere întrucâtva pe toţi. De asemenea, planul lui Pas Mare era acela de a mai scurta un ocol mare pe care-l făcea Drumuclass="underline" dincolo de Ţancul Vremii, la răsărit, acesta îşi schimba direcţia şi cotea mult spre nord.
Merseră încet, cu ochii-n patru, ocolind clinele dealului dinspre miazăzi şi apus, şi în scurtă vreme ajunseră la marginea Drumului. Nu se vedea nici urmă de Călăreţi. Însă tocmai când treceau în fugă pe partea cealaltă, auziră în depărtare două strigăte: o voce rece care chema, şi o altă voce rece care răspundea. Tremurând din toate încheieturile, grăbiră şi mai mult pasul, îndreptându-se spre desişul aflat în faţa lor. Pământul cobora în pantă spre sud, dar era un ţinut sălbatic, lipsit de poteci; tufăriş şi copaci piperniciţi creşteau în hăţişuri greu de pătruns, despărţite de întinderi sterpe. Iarba era rară, aspră şi cenuşie, iar frunzele desişurilor se veştejiseră şi cădeau. Un ţinut posomorât, pe care-l străbăteau anevoie şi cu multă amărăciune în suflet. Abia dacă schimbau câte o vorbă în timp ce înaintau cu greu. Frodo îşi simţea inima ca de plumb, văzându-i cum mergeau pe lângă el, cu capetele plecate şi spinările cocârjate sub greutăţi. Chiar şi Pas Mare arăta obosit şi abătut.
Înainte să se isprăvească marşul din acea zi, durerea lui Frodo se ascuţi din nou, dar multă vreme el nu spuse nimic. De patru zile mergeau, şi ţinutul nu-şi schimbase prea mult înfăţişarea, doar Ţancul Vremii se cufunda încet în urma lor, iar în faţă munţii din zare se desenau mai aproape cu fiecare pas. De la acel strigăt îndepărtat nu mai văzuseră şi nu mai auziseră nimic ce ar fi putut să însemne că duşmanul prinsese de veste despre fuga lor sau că îi urmăarea. Se temeau de orele întunericului şi stăteau de strajă câte doi în timpul nopţii, aşteptându-se în orice clipă să vadă siluete negre profilându-se pe cenuşiul nopţilor, abia luminate de luna învăluită în nori; dar nu zăreau şi nu auzeau altceva decât oftatul frunzelor şi al ierbii veştejite. Nici măcar o clipă nu simţiseră prezenţa răului ce-i cuprinsese înaintea atacului din văioagă. Ar fi fost prea mult să spere că duşmanul călare le pierduse încă o dată urma. Te pomeneşti că aşteptau să-i atace prin surprindere la vreo strâmtoare?
La capătul celei de-a cincea zi, terenul începu iarăşi să urce încet, ieşind din valea largă şi puţin adâncă în care coborâseră. Pas Mare schimbă din nou direcţia, dinspre răsărit uşor înspre miazănoapte, iar în cea de-a şasea zi, ajungând în vârful unui urcuş lin şi lung, văzură departe în faţă o îngrămădire de coline împădurite. La poalele lor se desluşea şerpuind Drumul, iar în dreapta, un râu cenuşiu lucea palid în soarele apos. Şi mai departe, abia dacă se zărea un alt râu, într-o vale pietroasă, pe jumătate îngropată în ceţuri.