— Mă tem că de-aici trebuie s-o apucăm din nou pe Drum pentru o vreme, zise Pas Mare. Am ajuns la râul de i se spune Izvorul Brumat şi pe care elfii îl numesc Mitheithel. Izvorăşte din Pârloagele Etten, aflate în munţii căpcăunilor, la miazănoapte de Vâlceaua Despicată, şi se varsă în Apa Zgomotoasă, departe la miazăzi. Din acel loc, unii îi spun Torentul Cenuşiu. Se lăţeşte foarte mult înainte să ajungă la mare. Nu poate fi trecut pe nicăieri altundeva mai jos de izvoarele din Pârloagele Etten, decât peste Ultimul Pod, peste care trece şi Drumul.
— Celălalt râu de-acolo de departe cum se numeşte?
— Acela e Apa Zgomotoasă, sau Urşii din Vâlceaua Despicată, răspunse Pas Mare. Drumul străbate multe mile pe la poalele dealurilor între Pod şi Vadul Urşilor. Dar încă nu m-am gândit cum o să traversam râul. Fiecare apă la timpul ei. Să ne considerăm norocoşi dacă n-o să fim atacaţi pe Ultimul Pod.
A două zi, la primele ore ale dimineţii, ajunseră din nou la marginea Drumului. Sam şi Pas Mare o luară înainte, dar nu zăriră alţi călători sau călăreţi. Aici, la umbra dealurilor, plouase puţin. După socotelile lui Pas Mare, ploaia căzuse cu două zile înainte, asta însemnând că ştersese toate urmele. De atunci nu mai trecuse nimeni călare, din cât putea să vadă.
Porniră pe Drum cât le stătea în puteri de repede, şi după o milă sau două, în faţă le apăru Ultimul Pod, la capătul unui pripor scurt. Se temeau să nu care cumva să dea cu ochii de siluetele negre, dar nu era ţipenie. Pas Mare le spuse să se ascundă în hăţişul de la marginea Drumului până se ducea el să cerceteze împrejurimile.
Nu după multă vreme se întoarse în fuga la ei.
— N-am văzut nici o urmă, îi anunţă el, şi tare mă-ntreb ce-o fi însemnând asta. În schimb, am găsit ceva foarte ciudat.
Întinse palma spre ei, arătându-le o nestemată de un verde pal.
— Am găsit-o în noroi, în mijlocul Podului. Un beril, o piatră-elfă. Dacă a fost pusă anume acolo sau a fost scăpată din întâmplare, n-aş putea zice, dar îmi dă speranţe. O iau ca semn că putem trece Podul; însă după aceea nu mai îndrăznesc să merg tot pe Drum, dacă nu am vreun semn limpede că o pot face.
Nu mai zăboviră o clipă în plus. Traversară Podul în siguranţă, fără să audă alt zgomot decât al apei care se învolbura în jurul celor trei arcuri mari. După încă o milă ajunseră la o râpă îngustă, care ducea spre miazănoapte, spre ţinuturile abrupte din stânga Drumului. Aici Pas Mare se abătu de la calea dreaptă şi curând se pierdură într-un desiş posomorât, de copaci întunecaţi la coajă, ce se legănau la poalele dealurilor neprietenoase.
Hobbiţilor le părea bine că părăsiseră meleagurile acelea neprimitoare şi Drumul primejdios, dar ţinutul în care intraseră acum se arăta ameninţător şi potrivnic. Cu cât mergeau mai în adâncul râpei, cu atât dealurile se înălţau mai mult. Ici şi colo, pe culmi şi creste desluşeau urme de vechi ziduri de piatră şi ruine de turnuri: înfăţişarea lor nu prevestea nimic bun. Frodo, care nu mergea pe jos, avea timp să se uite în jur şi să cugete. Îşi aminti de ce-i spusese Bilbo despre călătoria lui şi despre turnurile ameninţătoare de pe dealurile aflate la nord de Drum, pe meleagurile din apropierea pădurii căpcăunilor, acolo unde se petrecuse prima lui mare aventură. Frodo bănuia că se aflau în acelaşi ţinut şi se întreba dacă nu cumva aveau să treacă tocmai prin locul cu pricina.
— Cine locuieşte prin părţile astea? întrebă el. Şi cine a înălţat turnurile alea? Căpcăunii, cumva?
— Nu, spuse Pas Mare. Căpcăunii nu construiesc. Nimeni nu trăieşte aici. Cu multă vreme în urmă au sălăşluit oameni pe aceste meleaguri, dar s-au dus cu toţii. Legendele spun că au devenit un popor rău, căci umbra lui Angmar s-a întins peste ei. Dar toţi au fost răpuşi în războiul ce a pus capăt Regatului de la Miazănoapte. De atunci însă, a trecut atât de mult timp, încât dealurile i-au uitat, deşi pe pământ încă se întinde o umbră.
— Unde ai aflat asemenea poveşti, dacă meleagurile astea sunt pustii cu toatele şi căzute în uitare? vru să ştie Peregrin. Păsările şi sălbăticiunile nu spun asemenea poveşti.
— Moştenitorii lui Elendil nu uită tot ce s-a-ntâmplat în străvechime, răspunse Pas Mare, şi mult mai multe din câte aş putea povesti încă mai sunt ţinute minte în Vâlceaua Despicată.
— Ai fost adeseori în Vâlceaua Despicată? întreba Frodo.
— Am fost. Pe vremuri acolo mi-am avut sălaşul, şi mă întorc de câte ori pot. Acolo îmi este rămasă inima; dar soarta mea nu-mi dă pace să stau într-un loc, nici chiar în casa frumoasă a lui Elrond.
Râpa se îngustă tot mai mult. Drumul rămas în urmă continua până la Râul Urşilor, dar nici drumul şi nici râul nu se mai zăreau de-acum. Călătorii ajunseră într-o vale lungă; strâmtă, adâncă, întunecoasă şi tăcută. Copaci cu rădăcini bătrâne şi întortocheate atârnau peste stânci şi creşteau în sus unii în spatele celorlalţi, formând povârnişuri de păduri de pin.
Hobbiţii erau din ce în ce mai obosiţi. Mergeau încet, căci trebuiau să-şi croiască drum printr-o vale ce nu avea poteci, împiedicându-se la tot pasul de trunchiuri căzute şi stânci prăvălite. Evitau pe cât puteau orice urcuş, de dragul lui Frodo, dar şi pentru că le venea greu să găsească vreo cale care să-i scoată la lărgime. De două zile se aflau în ţinutul ăsta, când, pe neaşteptate, vremea se schimbă. Vântul prinse a sufla fără contenire dinspre vest, aducând revărsări de ploaie de la mările îndepărtate, peste coamele întunecate ale dealurilor. Până să cadă noaptea, erau muiaţi până la piele, iar tabăra lor era posomorâtă, căci nu găsiseră nici un lemn de foc. A doua zi, dealurile se înălţau mai mult şi mai abrupt dinaintea lor, forţându-i să se abată de la calea lor şi s-o ia spre miazănoapte. Pas Mare arăta tot mai neliniştit: trecuseră aproape zece zile de când părăsiseră Ţancul Vremii şi merindele începeau să se împuţineze. Iar ploaia nu contenea.
În acea noapte făcură popas pe un prag de stâncă, ferit de un perete în care se găsea o văgăună puţin adâncă, o simplă scobitură. Frodo era agitat. Din pricina umezelii şi a frigului, rana îl durea mai dihai ca înainte, iar durerea şi răceala aceea de moarte îi răpiseră somnul. Rămase treaz, foindu-se şi răsucindu-se de pe-o parte pe alta, ascultând plin de teamă zgomotele tainice ale nopţii: şuierul vântului prin despicăturile stâncilor, picurul apei, o trosnitură, zgomotul neaşteptat al unei pietre desprinse şi rostogolite. I se năzări că se apropiau de el siluete negre ca să-i facă de petrecanie; dar, când se ridică în capul oaselor, nu văzu altceva decât spinarea lui Pas Mare care şedea ghemuit, îşi fuma pipa şi făcea de strajă. Se întinse la loc şi curând începu să viseze un vis tulbure, în care se făcea că umbla prin iarbă în gradina lui din Comitat, dar totul părea înceţoşat şi nedesluşit, mai neclar decât umbrele înalte şi negre ce priveau de după gardul verde.
Trezindu-se dimineaţa, băgă de seamă că ploaia încetase. Norii încă acopereau cerul, dar se spărgeau din loc în loc şi printre ei se iveau fâşii palide de albastru. Vântul sufla din nou. Nu se grăbiră să pornească la drum. Îndată ce isprăviră gustarea rece, care n-avea puterea să le dea curaj, Pas Mare plecă de unul singur, spunându-le celorlalţi să rămână la adăpostul stâncii până se va întoarce. Voia să urce, dacă izbutea, ca să vadă cum arăta ţinutul.
Veştile pe care le aduse nu avură darul să-i liniştească.
— Am mers prea mult spre miazănoapte, îi anunţă el. Trebuie să găsim o cale să ne întoarcem spre miazăzi. Dacă o ţinem tot înainte, o s-ajungem în Valea Etten, mult prea la miazănoapte de Vâlceaua Despicată. E ţinutul căpcăunilor, aproape necunoscut mie. Să zicem că o să găsim o cale de trecere şi ne apropiem dinspre miazănoapte de Vâlceaua Despicată; dar ne-ar lua prea mult, căci nu cunosc drumul, unde mai pui că nici hrana nu ne ajunge. Deci, cum-necum, o să trebuiască să dăm de Vadul Urşilor.