Restul zilei şi-l petrecură căţărându-se pe stânci. Găsiseră o trecere printre doi pereţi, care-i scotea la o vale orientată spre sud-est, adică într-acolo unde doreau ei să se îndrepte; dar către sfârşitul zilei un alt prag se ivi în calea lor: o creastă lungă şi înaltă, a cărei muchie întunecoasă desenată pe cer era spartă în multe locuri, făcând-o să apară ca dinţii unei pânze ştirbe de ferăstrău. N-aveau de ales: ori se întorceau din drum, ori o traversau.
Hotărâră să încerce să urce, dar urcuşul se dovedi tare greu. Curând Frodo se văzu nevoit să descalece şi să se chinuie să continue drumul pe jos. Chiar şi aşa, adeseori îi cuprindea disperarea din pricina poneiului care nu putea să urce, sau pentru că ei înşişi nu ştiau pe unde s-o ia, aşa împovăraţi cum erau. Lumina aproape că dispăruse de pe cer, iar ei erau frânţi de oboseală când, pe neaşteptate, se pomeniră în vârf. Ajunseseră într-o şa îngustă, între două ţancuri mai înalte, iar în partea cealaltă, puţin mai încolo, coborâşul se arăta la fel de abrupt. Frodo se prăvăli la pământ şi rămase acolo tremurând. Mâna stângă zăcea lipsită de viaţă, şi toată partea aceea a trupului îi era cuprinsă parcă între gheare de gheaţă. Copacii şi stâncile din jur i se păreau nişte umbre nedesluşite.
— Nu putem merge mai departe, îi spuse Merry lui Pas Mare. Tare mă tem pentru Frodo. Ce ne facem? Crezi că-l vor putea vindeca în Vâlceaua Despicată, asta dacă vom ajunge vreodată acolo?
— Rămâne de văzut, spuse Pas Mare. Aici, în pustietate, nu pot face mai mult; şi tocmai din pricina rănii lui ţin atât de mult să ne continuăm drumul. Dar ştiu că în noaptea asta nu se mai poate.
— Ce se-ntâmplă cu stăpânul meu? întrebă Sam cu o voce coborâtă, uitându-se rugător la Pas Mare. Rana a fost mică, aproape că s-a închis. Nu se mai vede altceva decât un semn alb şi rece pe umăr.
— Frodo a fost atins de armele Duşmanului, explică Pas Mare, iar în trupul lui a pătruns o otravă sau un alt rău care îmi depăşeşte ştiinţa de a-l tămădui. Dar nu-ţi pierde speranţa, Sam.
Noaptea era rece sus pe creastă. Făcură un foc mic sub rădăcinile noduroase ale unui pin bătrân ce atârna peste o scobitură nu foarte adâncă: ai fi zis că cineva scosese cândva piatra de-acolo. Stăteau ghemuiţi unii în alţii. Vântul sufla rece prin şa, vârfurile pinilor se aplecau scoţând gemete şi suspine. Frodo zăcea ca toropit de-un vis în care i se părea că aripi negre şi nesfârşit de mari fâlfâiau pe deasupra lui şi că pe aripi călătoreau urmăritorii ce-l căutau prin toate văgăunile.
Zorii se iviră senini şi frumoşi; văzduhul era curat, cu o lumină palidă şi clară pe cerul spălat de ploaie. Hobbiţii simţiră că le revine curajul, dar tânjeau după soarele care să le încălzească mădularele înţepenite şi îngheţate. Aşteptară să se lumineze mai bine, apoi Pas Mare îl luă pe Merry cu el şi se duseră până în partea cealaltă a şeii, ca să vadă valea dinspre răsărit. Soarele se înălţase deasupra orizontului şi strălucea din plin atunci când cei doi se întoarseră cu veşti dătătoare de speranţe. Se părea că se găseau mai mult sau mai puţin pe direcţia cea bună. Dacă îşi continuau drumul pe povârniş la vale, de partea cealaltă a crestei, munţii rămâneau în stânga lor. Nu prea departe în faţă, Pas Mare zărise din nou sclipirile Apei Zgomotoase şi ştia că Drumul spre Vad, chiar dacă încă nu se vedea, nu se găsea departe de Râu, ci undeva pe malul mai apropiat de ei.
— Iarăşi trebuie să ne îndreptăm spre Drum, mai spuse el. Nu cred să găsim o altă cale de trecere printre dealuri. Oricare ar fi primejdiile care ne aşteaptă acolo, Drumul este singurul ce ne poate duce spre Vad.
De cum isprăviră de mâncat, se urniră din loc. Începură să coboare încet priporul de pe partea sudică a crestei; coborâşul era mai uşor decât se aşteptaseră, priporul nefiind chiar atât de abrupt, astfel că Frodo putea din nou să încalece. Bietul ponei bătrân al lui Bill Ferigă se arăta tot mai priceput în a alege poteca cea mai lesnicioasă şi cu cât mai puţine hârtoape cu putinţă, anume pentru a-şi cruţa călăreţul. Drumeţii îşi recăpătară buna dispoziţie. Chiar şi Frodo se simţea mai bine în lumina zilei, deşi, când şi când, o ceaţă părea să-i acopere vederea, făcându-l să-şi treacă mâna peste ochi.
Pippin o luase puţin înaintea celorlalţi. Deodată se întoarse spre ei şi strigă:
— Am dat peste o potecă!
Când ajunseră la el, văzură că nu se înşelase: cu adevărat, părea să fie începutul unei poteci ce urca şerpuind din pădurile de dedesubt, pierzându-se pe culmea de pe care tocmai coborâseră. În unele locuri, aproape că nu se mai desluşea sub buruieni sau sub pietrele şi trunchiurile prăvălite, dar era limpede că pe vremuri se umblase mult pe ea. Era o cărare tăiată de braţe vânjoase şi picioare cu călcătura grea. Ici şi colo, copaci bătrâni fuseseră retezaţi sau frânţi, pur şi simplu, şi bolovani mari fuseseră scobiţi sau prăvăliţi la vale pentru a lasă cale liberă.
Urmară poteca o vreme, căci era cel mai uşor drum de coborâre, dar mergeau cu multă băgare de seamă, şi neliniştea lor crescu atunci când ajunseră în pădurea întunecată, unde poteca se contura mai clar şi se lăţea ca dintr-o dată, ieşind dintr-o centură de brazi, ca să coboare o pantă abruptă şi să cotească brusc la stânga, în jurul unui şold stâncos. Ajunşi la cotul acela, se uitară în jur şi văzură că poteca mergea înainte, pe o bârnă orizontală, sub peretele unei stânci puţin înalte, peste care atârnau copaci. În peretele stâncos se găsea o uşă pe jumătate deschisă şi lăsată într-o rână, prinsă într-o singură balama uriaşă.
Se opriră cu toţii în faţa uşii. Dădea spre o grotă, sau o încăpere săpată în stâncă, dar în întunericul ce domnea înăuntru nu se putea desluşi nimic. Împingând cu toată puterea, Pas Mare, Sam şi Merry reuşiră să deschidă şi mai mult uşa, apoi Pas Mare şi Merry intrară. Nu înaintară mult, căci pe podea zăceau multe oase vechi, iar lângă intrare nu se vedea nimic altceva decât câteva ceaune mari şi goale şi nişte oale sparte.
— Dacă a existat vreodată un bârlog de căpcăun, apoi ăsta e, zise Pippin. Hai, ieşiţi şi să plecăm de-aici. Acum ştim cine-a făcut cărarea — şi ar fi bine s-o luăm imediat din loc.
— Nu-i nici o grabă, eu aşa zic, spuse Pas Mare ieşind. E, într-adevăr, o văgăună de căpcăun, dar, din cât se vede, a fost părăsită de multă vreme. Socotesc că nu avem de ce ne teme. Să coborâm totuşi cu atenţie şi om vedea ce-o mai fi.
Cărarea pornea mai departe din dreptul uşii, cotea din nou pe bârna dreaptă, o lua la vale, pe o costişă împădurită. Nevrând ca Pas Mare să-şi dea seama că încă îi era teamă, Pippin o luă înainte împreună cu Merry. Sam şi Pas Mare veneau în urmă, de-o parte şi de alta a lui Frodo călare pe ponei, căci poteca era de-acum destul de lată ca să încapă patru sau cinci hobbiţi unul lângă celălalt. Dar nu ajunseră prea departe, când Pippin se întoarse în fugă, urmat de Merry. Amândoi arătau îngroziţi.
— Sunt căpcăuni, abia îngăimă Pippin. Jos, într-o poiană din pădure, nu departe de-aici. I-am văzut printre copaci. Sunt tare mari.
— Mergem să-i vedem şi noi, hotărî Pas Mare, luând în mână o bâtă.
Frodo nu spuse nimic. Sam însă arăta foarte speriat.
Soarele urcase în tăriile cerului şi strălucea printre ramurile pe jumătate desfrunzite ale copacilor, pătând poiana cu petice mari de lumină. Hobbiţii şi Pas Mare se opriră deodată la marginea poienii şi priviră pe furiş printre trunchiuri, ţinându-şi răsuflarea. Căpcăunii erau acolo: trei căpcăuni mari. Unul stătea aplecat, iar ceilalţi doi se uitau la el.