Frăţia Inelului

Pas Mare înaintă nepăsător.

— Ridică-te, pietroi bătrân! porunci el, frângând bâta de spinarea căpcăunului aplecat.

Nu se întâmplă nimic. Hobbiţii rămaseră cu gurile căscate de uluială, ca apoi chiar şi Frodo să izbucnească în râs.

— Măi, măi, zise el printre hohote. Uităm istoria familiei noastre. Te pomeneşti că ăştia sunt cei trei prinşi de Gandalf, pe când se ciorovăiau cum ar fi fost mai nimerit să gătească trei gnomi şi un hobbit.

— Nu mi-aş fi închipuit să ne găsim atât de aproape de locul ăla, pufni Pippin.

Cunoştea povestea prea bine. Bilbo şi Frodo i-o spuseseră adeseori; dar, ca să fie sincer, niciodată nu crezuse în ea decât pe jumătate. Chiar şi acum se uita la căpcăunii de piatră cu neîncredere, temându-se ca nu cumva vreo vrajă să-i readucă dintr-o dată la viaţă.

— Uitaţi nu numai istoria familiei, dar şi tot ceea ce-aţi ştiut despre căpcăuni, zise Pas Mare. E ziua în amiaza mare, soarele străluceşte, şi cu toate astea veniţi să mă speriaţi cu basme despre căpcăuni vii care pasămite ne-ar aştepta aici, în lumină. Oricum, poate că aţi băgat de seamă că unul dintre ei are după ureche un cuib vechi de pasăre. Ce ornament cu totul neobişnuit pentru un căpcăun viu!

Izbucniră din nou în râs. Frodo simţi cum îşi revine la viaţă: amintirea primei aventuri reuşite a lui Bilbo îi dădea puteri. Soarele era cald şi mângâietor, iar vălul de pe ochi parcă se mai risipise. Se odihniră o vreme în luminiş şi prânziră chiar la umbra picioarelor celor mari ale căpcăunilor.

— Ce-ar fi să cânte unul dintre noi ceva, cât e soarele sus pe cer? veni Merry cu ideea după ce isprăviră de mâncat. De zile întregi n-am mai auzit un cântec sau o poveste.

— De pe Ţancul Vremii, socoti Frodo. Ceilalţi se uitară la el.

— Nu vă faceţi griji în privinţa mea, adaugă el. Mă simt mult mai bine, dar nu cred că aş putea cânta. Poate-şi răscoleşte Sam amintirile şi găseşte ceva.

— Hai, Sam, îl îmboldi Merry. Ai mult mai multe strânse acolo, în capul tău, decât dai de înţeles.

— Habar n-am despre ce vorbeşti, se apără Sam. Dar ia să vedem ce ziceţi despre asta. Nu-i chiar o poezie, dacă mă-nţelegeţi ce vreau să spun: doar o prostioară. Dar ceea ce-am văzut aici mi-a amintit de ea.

Ridicându-se în picioare, îşi duse mâinile la spate, ca şi cum ar fi fost la şcoală, şi începu să cânte o melodie veche:

Un Căpcăun pe-un jilţ de piatră sta singur, foarte înciudat,
Şi rumega şi morfolea un os bătrân şi descărnat.
De ani de zile-l tot rodea
Căci carne-n jur nu se ivea.
Îl mesteca! Îl ronţăia!
Acolo-n peşteră, pe dealuri
Unde doar el sălăşluia ,
Şi carne-n jur nu se ivea.

Cu cizmele lui mari veni şi Tom la Căpcăun odată
Şi-i spuse: Ce tot rozi acolo? Ce-i aia? Rogu-te-mi arată!
Că parc-ar fi din ţintirim Ţurloiul unchiului meu Tim
Vai, Unchiule! Mănunchiule!
De multă vreme unchiul Tim
Credeam că zace-n ţintirim
Hei, Căpcăune! Aferim!

Băiete, zise Căpcăunul, eu osul ăsta l-am furat,
Dar ce fac oasele în groapă? Au ele-un rost adevărat?
Unchiaşul tău era grămadă
De oase nu putea să vadă
Ţurloi! Burloi!
Dar unui Căpcăun bătrân
Putea să-i dea, că sunt destule
Ţurloaie care mai rămân.

Şi-i zise Tom: Ascultă, nene, cum alde tine, poţi să spui,
Îşi face mendrele în voie şi fără ştirea nimănui
Cu oasele lui unchiu-meu?
Aşa că osul lui îl vreu
Corsarule! Tâlharule!
Chiar dacă-i mort, e-al lui şi gata
Şi-i rubedenie cu tata
Aşa că dă încoa’ bucata!

Nu-l dau nici pentru două ace! Şi nu mai face pe nebunul
C-o să te molfăi şi pe tine, îi spune-atuncea Căpcăunul,
O carne proaspătă-i ca mierea,
Cu tine-o să-mi încerc puterea!
Fă-te-ncoa! Păzea!
Destul am ros şi piei şi oase,
Vreau cărnuri crude şi gustoase
Ş-apoi să trag la aghioase!

Dar tocmai când credea că cina-i pregătită, pusă-n oale,
Se pomeni, când vru s-apuce, că mâinile-i atârnă goale!
Căci unde-şi face omul clisma,
Tom îi dădu un şut cu cizma
Să-l izbească! Să-l pocnească!
Un şut în locuri nu prea sfinte
A fost ca să-l înveţe minte,
Gândea şi Tom şi-i da-nainte!

Dar mult mai tari ca piatra-s osul şi pielea unui Căpcăun
Ce şade singur între dealuri, de care nici nu pot să spun!
Decât în fundul lui bătaia, în munte dac-ai da, tot aia!
Descojeşte-l! Netezeşte-l!
Bătrânul Căpcăun şi gâde
Cum Tom gemea, porni a râde
De degetele-i sângerânde.

Fără picior ajuns acasă, Tom nu mai poate să se scoale
Şi laba fără cizmă-i zace, doar piele, ca o cârpă moale,
Dar Căpcăunul ştie gluma
Cu osul lui furat acuma
Furat! Luat!
De la stăpânul său, durutul,
Şi ca şi osul i-i şezutul,
La fel ca piatra şi ca lutul!

— Asta da prevenire pentru noi toţi! pufni Merry în râs. Bine că te-ai folosit de-o bâtă, Pas Mare, şi nu de propria ta mână.

— De unde-ai învăţat cântecul ăsta, Sam? îl iscodi Pippin. N-am mai auzit până acum asemenea cuvinte.

Sam bălmăji ceva de neînţeles.

— Din capul lui, bunînţeles, îl dădu Frodo în vileag. Aflu tare multe despre Sam Gamgee în călătoria asta. Întâi a fost conspirator, acum e şugubăţ. Pân’ la urmă o s-ajungă vrăjitor sau războinic.

— Să n-aud de-aşa ceva, zise Sam. Nu vreau să fiu nici una, nici alta.

Când isprăviră de mâncat, porniră la vale spre pădure. Poate că mergeau chiar pe drumul pe care umblaseră cu mulţi ani în urmăa Gandalf, Bilbo şi gnomii. După câteva mile, ajunseră pe culmea unui mal înalt de pământ, deasupra Drumului. În acel loc, Izvorul Brumat rămăsese mult în urmă, în valea lui îngustă, iar Drumul se ţinea aproape de poalele dealurilor, şerpuind şi cotind spre est, printre păduri şi povârnişuri acoperite cu iarba-neagră, spre Vad şi Munţi. Ceva mai jos pe malul de pământ, Pas Mare arătă spre o piatră pitită în iarbă. Pe suprafaţa ei, săpate grosolan şi mâncate de vreme, se mai puteau desluşi rune elfe şi semne misterioase.

— Uite colo! strigă Merry. Aia trebuie să fie piatra care însemna locul unde şi-au ascuns căpcăunii aurul. Oare cât o mai fi rămas, Frodo, din partea cuvenită lui Bilbo?

Frodo se uită la piatră şi îşi dori în sinea lui ca Bilbo să nu fi adus acasă o comoară atât de primejdioasă şi de care nu era chip să scapi uşor.

— N-a mai rămas nimic, răspunse el. Bilbo a dat-o pe toată. Mi-a spus că n-o simţea să fie a lui cu adevărat, pentru că o strânseseră jefuitorii.

Drumul se întindea liniştit sub umbrele lungi ale înserării timpurii. Nu se zăreau alţi călători. Cum nu aveau pe unde s-o ia prin altă parte, coborâră malul şi, făcând la stânga, grăbiră pasul cât putură de repede. Curând, un şold de deal tăie lumina soarelui ce apunea cu repeziciune. Un vânt rece îi întâmpină din înalturile munţilor aflaţi în faţă.

Tocmai se pregăteau să găsească un loc mai departe de Drum, unde să poposească peste noapte, când auziră un zgomot ce le făcu inimile să le tresară din nou de spaimă: tropăitul copitelor undeva în spate. Se uitară în urmă, dar nu vedeau prea departe, din pricina multelor cotituri şi şerpuiri ale Drumului. Cât îi mai ajutau puterile, se depărtară iute de calea bătută şi se afundară în hăţişul de iarbă neagră şi de afine de pe clinele de deasupra, până ajunseră la un aluniş. Uitându-se pe furiş de după tufe, văzură Drumul cam la treizeci de picioare sub ei, tot mai neclar şi mai cenuşiu în lumina ce se stingea. Tropăitul copitelor se apropia din ce în ce. Veneau repede, troca-poc, troca-poc, troca-poc. Apoi, abia auzit, purtat parcă departe de ei de adierea vântului, li se păru că descifrează un sunet firav, ca un clinchet de clopoţei.