Se prăvăliră în iarbă la câţiva paşi de drum şi adormiră buştean. Abia dacă închiseseră ochii, aşa li se păru lor, când Glorfindel, care se pusese de strajă cât dormiseră ei, îi trezi din nou. Soarele urcase de două suliţe pe cer, norii şi negurile nopţii dispăruseră.
— Beţi asta, îi îndemnă Glorfindel, turnând la fiecare în parte câte puţină licoare din clondirul îmbrăcat în piele şi bătut în argint. Era limpede ca apa de izvor şi fără nici un gust, iar în gură nu părea nici rece, nici caldă; în schimb, o dată cu prima sorbitură, în mădularele lor pătrunseră forţa şi vigoarea. După o asemenea duşcă, pâinea veche şi fructele uscate (adică tot ce le rămăsese) pe care le mâncară le potoliră foamea mai bine decât orice masă îmbelşugată pe care ar fi luat-o în Comitat.
După nici cinci ore de odihnă, o apucară încă o dată pe Drum la vale. Glorfindel îi zorea la fel ca şi în ziua precedentă şi nu le îngădui decât două popasuri scurte în timpul acelei zile de marş forţat. Astfel străbătură aproape douăzeci de mile înainte de căderea nopţii, ajungând la un loc unde Drumul o cotea spre dreapta şi urma fundul unei văi, ceea ce însemna că se îndreptau spre Vadul Urşilor. Până aici nu fusese nici un zgomot sau vreun semn de urmărire pe care hobbiţii să-l fi putut auzi sau vedea; dar adeseori Glorfindel se oprea şi stătea câteva clipe în ascultare, dacă ei rămâneau cumva în urma lui, şi un nor de nelinişte îi umbrea chipul. O dată sau de două ori i se adresă lui Pas Mare în limba elfă.
Dar, oricât ar fi fost de neliniştită călăuza lor, era limpede că hobbiţii nu mai aveau putere să-şi continue călătoria în acea noapte. Se împiedicau ameţiţi de oboseală şi gândul nu le mai era la altceva decât la tălpile şi la picioarele lor. Durerea lui Frodo se înteţise mai mult ca oricând, iar în timpul zilei lucrurile din jur păleau, devenind umbre de un cenuşiu spectral. Aproape că se bucura de venirea nopţii, căci atunci lumea părea mai puţin palidă şi goală.
Oboseala nu le trecuse când au pornit la drum a doua zi dimineaţa. Mai aveau multe mile de străbătut până la Vad, iar paşii le erau tot mai îngreunaţi, dar se străduiau să meargă atât cât le stătea în puteri de repede.
_ Primejdia ce ne pândeşte, zise Glorfindel, va fi cumplită încă înainte să ajungem la râu, căci inima îmi spune că urmăritorii gonesc spre noi, unde mai pui că la Vad ne-ar putea aştepta şi alte pericole.
Drumul îşi continua coborâşul pe deal la vale, doar că acum, din loc în loc, de-o parte şi de alta, creşteau petice mari de iarbă, prin care hobbiţii alegeau să meargă ori de câte ori puteau, pentru a-şi mai alina tălpile obosite. Târziu după-amiaza ajunseră la un loc unde Drumul intra dintr-o dată sub umbra deasă a unor pini înalţi, după care se prăvălea într-un defileu adânc, cu pereţi de piatră roşie prăpăstioşi şi umezi. Înaintarea lor grăbită era însoţită de ecourile paşilor; dar parcă mai era un zgomot, de alţi paşi care-i urmau pe ai lor. La fel de brusc, parcă printr-o poartă de lumină, Drumul ieşi dincolo de capătul tunelului, la loc deschis. Acolo, la piciorul unei cline râpoase, văzură în faţa lor un şes lung şi drept ca-n palmă, iar dincolo de el Vadul Vâlcelei Despicate. De partea cealaltă a Vadului, un mal abrupt, cafeniu, tăiat de-o poteca şerpuitoare; mai departe se înălţau Munţii mari, creastă peste creastă, pisc după pisc, spre cerul tot mai palid.
Se mai auzea ecoul acela de paşi care-i urmăreau, în defileul rămas în spate; un fel de foşnet, ca atunci când vântul se-nteţeşte şi se cerne printre ramurile pinilor. O clipă, Glorfindel se răsuci şi ascultă, apoi făcu un salt înainte, scoţând un strigăt puternic.
Fugiţi! urlă el. Fugiţi! Duşmanul e asupra voastră!
Calul alb ţâşni în galop. Hobbiţii alergară pe clină la vale. Glorfindel şi Pas Mare rămaseră în ariergardă. Abia ajunseră la jumătatea şesului, când, pe neaşteptate, se auziră cai galopând. Prin deschiderea dintre copaci, pe care abia o părăsiseră, apăru un Călăreţ Negru. Acesta trase de dârlogi, opri calul şi se răsuci în şa. În urma lui se ivi încă unul, apoi un al treilea, şi încă doi după aceea.
— Ia-o înainte! Dă-i pinteni! îi strigă Glorfindel lui Frodo. Hobbitul nu se supuse imediat, căci îl cuprinse o dorinţa de împotrivire. Strunindu-şi calul la pas, se întoarse şi privi în urmă. Călăreţii păreau să şadă pe armăsarii lor măreţi ca nişte statui ameninţătoare pe culmea unui deal, negri şi neclintiţi, în vreme ce pădurile şi întinderea întreagă din jurul lor parcă se lăsaseră înghiţite de neguri. Deodată, Frodo ştiu în inima lui că, pe tăcute, Călăreţii îi porunceau să aştepte. Dar la fel de brusc teama şi ura se deşteptară în el. Mâna se desprinse de pe frâu, se încleştă pe mânerul sabiei şi, cu o străfulgerare roşie, o trase din teacă.
— Călăreşte mai departe! Du-te! urlă Glorfindel, iar apoi, cu voce tunătoare şi răspicată, strigă pe limbă elfă calului: noro Hm, noro Hm Asfaloth!
Pe dată calul făcu un salt înainte şi porni ca din puşcă pe ultima bucată de Drum. În aceeaşi clipă, caii negri ţâşniră pe povârniş la vale, pe urmele lui, şi din piepturile Călăreţilor izbucni un strigăt cumplit, din cele pe care Frodo le auzise altădată umplând de groază codrii îndepărtaţi ai Meleagului de la Soare-Apune. Strigătului i se răspunse; şi, spre disperarea lui Frodo şi a prietenilor lui, dintre copacii şi stâncile aflate la stânga lor, ceva mai departe, apărură în goană dezlănţuită alţi patru Călăreţi. Doi dintre aceştia se îndreptau spre Frodo: doi galopau ca nebunii spre Vad, ca să-i taie calea. Văzându-i, lui Frodo i se părea că mănâncă pământul sub copite, atât de repede goneau, şi că sub ochii lui se făceau tot mai mari şi mai negri, pe măsură ce se apropiau de el.
Frodo aruncă o privire peste umăr. Nu-şi mai zărea prietenii. Călăreţii din urmă rămâneau tot mai în urmă: nici chiar armăsarii lor măreţi nu se puteau măsura cu albul cal elf al lui Glorfindel. Îşi întoarse din nou privirile în faţă, dar speranţa abia încolţită i se risipi. Nu vedea sorţi de izbândă să ajungă la Vad înainte să-i taie calea cei care stătuseră la pândă. Acum îi desluşea cu limpezime: după câte îşi dădea seama, îşi lepădaseră mantiile şi glugile negre, lăsându-şi la vedere veşmintele albe şi cenuşii. Săbiile stăteau scoase din teci în mâinile lor palide; pe cap aveau coifuri. Ochii lor reci scăpărară, iar vocile cu care strigau la el erau ca de neoameni.
Frica puse stăpânire pe mintea lui Frodo. Nu se mai gândi la sabie. Nici un strigăt nu-i scăpă din gâtlej. Închise ochii şi se încleştă de coama calului. Vântul îi şuiera în urechi, clopoţeii harnaşamentului răsunau sălbatic şi ascuţit. O răsuflare rece ca moartea îl străpunse precum o suliţă şi parcă într-o ultimă izbucnire, ca un fulger de foc alb, calul elf trecu pe sub nasul celui mai din faţă Călăreţ, zburând că şi cum i-ar fi crescut aripi.
Frodo auzi plescăitul apei. Picioarele îi fură înconjurate de spumă. Simţi efortul şi zvâcnetul calului care părăsi apa şi se avânta pe cărarea de piatră. Urcă acum malul abrupt. Trecuse Vadul.
Dar urmăritorii erau chiar în spatele lui. În buza râpii, calul se opri şi se răsuci, nechezând fioros. Nouă Călăreţi erau la malul apei, sub el, şi curajul lui Frodo se risipi când le citi ameninţarea de pe chipurile ridicate spre el. Nu ştia ce i-ar fi putut împiedica să traverseze la fel de uşor cum o făcuse el; şi simţi că, după ce Călăreţii vor fi trecut şi ei de partea astalaltă, era zadarnic să încerce să scape gonind pe poteca lungă şi nesigură ce despărţea Vadul de hotarul Vâlcelei Despicate. Până una-alta, ceva neauzit şi aprig îi poruncea să stea pe loc. Ura se stârni încă o dată în el, dar nu mai avu puterea să se împotrivească.