Deodată, Călăreţul din faţă dădu pinteni calului. Armăsarul încercă apa, iar apoi se ridică în două picioare. Cu un mare efort Frodo se îndreptă în şa şi-şi roti sabia.
— Duceţi-vă înapoi! strigă el. Duceţi-vă înapoi la Stăpânul din Mordor, şi nu mă mai urmăriţi!
Vocea lui răsună subţire şi piţigăiata în propriile lui urechi. Călăreţii se opriră, dar Frodo nu avea puterea lui Bombadil. Duşmanii izbucniră în râs, scoţând hohote aspre şi menite a-i îngheţa sângele-n vine.
— Întoarce-te! întoarce-te! strigară ei. În Mordor te vom duce!
— Duceţi-vă înapoi, şopti el.
— Inelul! Inelul! strigară ei cu voci ucigătoare, şi în clipa următoare cel ce se afla în frunte îşi îmboldi calul s-o ia prin apă, urmat îndeaproape de alţii doi.
— În numele lui Elbereth şi-al Frumoasei Luthien, îngăimă Frodo cu o ultimă sforţare, înălţându-şi sabia, nu mă veţi avea nici pe mine, nici Inelul.
Abia rosti aceste vorbe şi primul Călăreţ, care se afla de-acum în mijlocul Vadului, se ridică în scări şi îşi înalţă mâna. Frodo rămase ca mut îşi simţi limba încleiată în cerul gurii şi inima abia bătând. Sabia i se frânse şi căzu din mâna lui tremurândă. Calul elf se ridică în două picioare şi fornăi. Cel mai din faţă dintre caii negri aproape că atinsese malul râpos cu copita.
În clipă aceea se auziră un muget şi un vuiet de ape vijelioase, ce năvălesc rostogolind munţi de pietre. Ca prin ceaţă, Frodo văzu cum se umfla râul de sub el, şi o dată cu apele venea o adevărată cavalerie de valuri împănoşate. Flăcări albe îi păreau lui Frodo că scânteiau pe crestele lor şi aproape că i se năzări că vedea în mijlocul puhoiului călăreţi pe cai albi cu coame înspumate. Cei trei Călăreţi ce se aflau încă în mijlocul Vadului fură acoperiţi. Dispărură înghiţiţi într-o clipită de spuma furioasă. Cei rămaşi în urmă se retraseră îngroziţi.
Cu ultimele puteri ale simţurilor sale aproape pierite, Frodo auzi strigăte şi un fel de nălucă i se arătă, dincolo de Călăreţii rămaşi în descumpănire pe mal — o siluetă strălucitoare, de lumină albă, în spatele ei alergau alte siluete mici, asemenea unor umbre, fluturând flăcări ce scăpărau roşu in ceaţa sură care se lăsa peste lume.
Caii negri fură cuprinşi de nebunie şi, sărind în faţă, stăpâniţi de groază, îşi îngropară Călăreţii în şuvoiul dezlănţuit. Ţipetele lor ascuţite se pierdură în mugetul râului care-i ducea la vale. Apoi Frodo simţi cum el însuşi se prăbuşeşte, iar vuietul şi clocotirea parcă se înălţară până la el şi-l înhăţară laolaltă cu duşmanii săi. După care nu mai auzi şi nu mai văzu nimic.
CARTEA A DOUA
I
Multe întâlniri
Când îşi veni în simţiri, Frodo se pomeni că zăcea întins pe un pat. Întâi crezu că dormise prea mult, după un vis urât ce încă stăruia într-o margine de aducere-aminte. Sau te pomeneşti că zăcuse bolnav. Acoperişul însă părea ciudat; drept, cu bârne închise la culoare şi cu ornamente bogate. Mai rămase o vreme întins, privind petele de lumină de pe perete şi ascultând vuietul unei cascade.
— Unde mă aflu şi ce oră din zi este? se adresă el cu voce tare tavanului.
— În casa lui Elrond, la ora zece dimineaţa, răspunse o voce. Dimineaţa zilei de douăzeci şi patru octombrie, dacă vrei să ştii cu adevărat.
— Gandalf! strigă Frodo, ridicându-se în capul oaselor. Bătrânul vrăjitor era acolo, şezând pe un scaun lângă fereastra deschisă.
— Da, aici sunt. Şi tu eşti norocos că te afli aici, după toate cele făr’ de minte pe care le-ai făcut de când ai plecat de-acasă.
Frodo se întinse la loc. Prea se simţea bine şi în pace ca să-l contrazică pe bătrân, şi oricum nu credea că l-ar fi dovedit. Se trezise de-a binelea, începea să-şi amintească de toată călătoria; de “scurtătura” catastrofală prin Pădurea Bătrână; de „accidentul” de la Poneiul în două picioare; şi de nebunia lui de a-şi pune Inelul în văioaga de sub Ţancul Vremii. În timp ce se gândea la toate acestea şi încerca în zadar să-şi aducă aminte cum ajunsese în Vâlceaua Despicată, în încăpere domni tăcerea, întreruptă doar de pufăiturile molcome ale lui Gandalf, care trăgea din pipă şi trimitea inele de fum alb pe fereastră.
— Unde-i Sam? întrebă Frodo într-un târziu. Şi ceilalţi, sunt bine?
— Da, toţi sunt bine sănătoşi, răspunse Gandalf. Sam a stat aici până l-am trimis să se odihnească, cam acum o jumătate de oră.
— Ce s-a-ntâmplat la Vad? Totul mi-a părut atunci atât de tulbure; la fel îmi pare şi acum.
— Da, cred. Începeai să-ţi pierzi simţirile. Rana reuşea să te doboare în cele din urmă. Câteva ore să mai fi trecut, şi n-am mai fi putut face nimic pentru tine. Dar pot să spun că ai ceva putere în tine, dragul meu hobbit! Aşa cum ai dovedit-o în Gorgan. La mare ananghie te-ai aflat atunci: poate cea mai primejdioasă parte a călătoriei. Păcat că n-ai rezistat până la capăt şi la Ţancul Vremii.
— După câte vad, ştii de-acum o mulţime de lucruri. N-am spus nimănui ce s-a întâmplat la Gorgan. La început a fost prea cumplit, apoi a trebuit să mă gândesc la alte lucruri. Dar tu de unde le ştii?
— Ai vorbit mult în somn, Frodo, zise Gandalf cu blândeţe, şi nu mi-a fost greu să-ţi citesc gândurile şi amintirile. Nu-ţi face griji. Deşi mai devreme am rostit cuvintele „făr’ de minte”, nu asta am vrut să spun. Am o părere bună despre tine — şi despre ceilalţi. Nu e de ici-de colea să ajungeţi atât de departe după ce-aţi trecut prin atâtea primejdii, şi încă să ai Inelul asupra ta.
— N-am fi izbutit fără Pas Mare, zise Frodo. Dar aveam nevoie de tine. Nu ştiam ce să fac fără tine.
— Am întârziat fără voia mea, şi asta era să ne distrugă pe toţi. Deşi nu sunt chiar foarte sigur: poate că ar fi fost mai bine să se întâmple aşa.
— Tare-aş vrea să-mi spui ce s-a întâmplat.
— Toate la timpul lor. Azi nu ai voie să vorbeşti sau să-ţi faci vreo grijă, aşa a poruncit Elrond.
— Dar dacă vorbesc nu mă mai gândesc şi nu-mi mai pun tot felul de întrebări, care sunt la fel de obositoare, spuse Frodo. Sunt cât se poate de treaz şi-mi amintesc atâtea lucruri care trebuie lămurite. De ce-ai întârziat? Măcar asta trebuie să-mi spui.
— Curând o să afli tot ce doreşti să ştii, îl încredinţă Gandalf. O să ţinem un sfat, după ce te vei fi făcut bine de tot. Până atunci îţi spun doar atât, am fost ţinut captiv.
— Tu? nu-i veni lui Frodo să creadă.
— Da, eu, Gandalf cel Sur, spuse vrăjitorul solemn. Sunt multe forţe pe lumea asta, ale binelui şi ale răului. Unele sunt mai puternice decât mine. Cu unele dintre ele încă nu m-am măsurat. Dar îmi vine şi mie timpul. Seniorul din Morgul şi Călăreţii lui Negri au ieşit la lumină. Războiul bate la uşă.
— Vasăzică ştiai de Călăreţi dinainte… dinainte de a-i întâlni eu?
— Da, ştiam. Şi chiar ţi-am vorbit de ei odată; căci Călăreţii Negri sunt Duhurile Inelelor, cele Nouă Slugi ale Stăpânului Inelelor. Dar nu ştiam că s-au ridicat din nou, căci aş fi fugit cu tine fără să mai stau pe gânduri. Am primit veşti despre ei doar după ce-am plecat de la tine în iunie; povestea asta însă mai trebuie să aştepte. Până una-alta, am fost salvaţi de la dezastru de către Pas Mare.