Deoarece Meriadoc şi Peregrin au devenit capii marilor lor familii şi în acelaşi timp şi-au păstrat legăturile cu regiunile Rohan şi Gondor, bibliotecile din Cotuascuns şi Tîrgupitit conţineau multe elemente ce nu apăruseră în Cartea Roşie. În Conacul Coniac se găseau multe lucrări despre Eriador şi istoria regiunii Rohan. Unele dintre acestea au fost scrise sau începute de Meriador însuşi, deşi în Comitat el era în special pomenit pentru Secretele plantelor din Comitat şi pentru Numărătoarea Anilor în care punea problema relaţiei dintre calendarele din Bree şi Comitat şi cele din Vâlceaua Despicată, Gondor şi Rohan. A mai scris un mic tratat despre Cuvinte şi nume vechi din Comitat, manifestând un interes special pentru descoperirea relaţiei cu limba rohirrimilor a unor „cuvinte din Comitat” de genul mathom, precum şi a elementelor toponimice vechi.
Cărţile păstrate la Marile Tuneluri nu prea atrăgeau interesul cititorilor din Comitat, dar prezentau o mai mare importanţă pentru istorie în general. Nici una nu a fost scrisă de Peregrin, în schimb el şi cei ce l-au urmat au strâns multe manuscrise scrise de copiştii din Gondor; în special copii sau rezumate ale istoriilor sau legendelor referitoare la Elendil şi moştenitorii săi. Doar aici în Comitat puteau fi găsite materiale cuprinzătoare pentru istoria lui Numenor şi înălţarea lui Sauron. Probabil că la Marile Tuneluri a fost unificată Povestea Anilor cu ajutorul materialului strâns de Meriador. Deşi datele menţionate sunt adesea nesigure, în special pentru al Doilea Ev, ele merită toată atenţia. Nu este exclus ca Meriador să fi primit sprijin şi informaţii din Vâlceaua Despicată, unde s-a dus nu doar o dată. Acolo, deşi Elrond plecase între timp, fiii lui au rămas vreme îndelungată, împreună cu o parte din poporul Elfilor Nobili. Se spune că Celeborn s-a dus să trăiască acolo după plecarea lui Galadriel; dar nu există nicăieri menţionată data la care a căutat pentru ultima oară Limanurile Cenuşii, şi o dată cu el s-au stins şi ultimele amintiri legate de Zilele de Odinioară ale Pământului de Mijloc.
CARTEA ÎNTÂI
I
O petrecere mult aşteptată
Când domnul Bilbo Baggins din Fundătura a anunţat că în curând îşi va celebra a o sută unsprezecea zi de naştere cu o petrecere de o măreţie nemaiîntâlnită, s-au stârnit multe discuţii şi mare agitaţie în Hobbiton.
Bilbo era foarte bogat şi foarte aparte şi fusese minunea ţinutului timp de şaizeci de ani, de la acea extraordinară dispariţie şi neaşteptată întoarcere a lui. Bogăţiile pe care le adusese cu sine din călătorie deveniseră de-acum o legendă a locului şi toată lumea credea, indiferent ce spuneau cei bătrâni, că Măgura Fundăturii era brăzdată de tuneluri burduşite de comori. Ca şi când atât n-ar fi fost îndeajuns pentru a-i aduce faima, de mirare era şi îndelungata lui vigoare. Timpul măcina totul, dar, după cât se părea, nu acelaşi lucru făcea cu domnul Baggins. La nouăzeci de ani arătase la fel ca la cincizeci. La nouăzeci şi nouă, lumea începuse să zică despre el că se ţinea bine; dar mai exact ar fi fost să spună că era neschimbat. Se găseau şi dintre aceia care clătinau din cap şi gândeau că prea le avea pe toate; părea nedrept ca cineva să se bucure de (chipurile) tinereţe veşnică şi în acelaşi timp de o avere nesecată (lucru ştiut de toată lumea).
Odată şi odată tot va plăti, ziceau ei. E lucru necurat, şi din asta i se va trage.
Dar până acum nici un necaz nu se abătuse asupra lui; şi pentru că domnul Baggins era generos cu banii lui, cei mai mulţi se arătau dispuşi să-i ierte ciudăţeniile şi norocul. Continua să se viziteze cu rudele (bineînţeles, cu excepţia familiei Sackville-Baggins), şi avea mulţi admiratori devotaţi printre hobbiţii din familii sărace şi neimportante. Dar nici un prieten apropiat, până când unii dintre verii lui mai tineri au început să crească mai mari.
Cel mai în vârstă dintre aceştia, şi favoritul lui Bilbo, era tânărul Frodo Baggins. Când Bilbo a împlinit nouăzeci şi nouă de ani, l-a adoptat pe Frodo ca moştenitor al său şi l-a adus să locuiască la Fundătura; şi speranţele familiei Sackville-Baggins s-au năruit în cele din urmă. Din întâmplare, Bilbo şi Frodo aveau aceeaşi zi de naştere, 22 septembrie.
— Mai bine ai veni să locuieşti aici, Frodo, băiete, i-a spus Bilbo într-o bună zi, şi atunci o să ne putem sărbători frumos zilele de naştere împreună.
La acea dată, Frodo era încă douăzecist, cum numeau hobbiţii acea vârstă iresponsabilă trecută de douăzeci de ani, între copilărie şi apropiata vârstă de treizeci şi trei.
Şi au mai trecut doisprezece ani. În fiecare an, cei doi Baggins dăduseră petreceri comune foarte însufleţite la Fundătura; dar acum toată lumea înţelesese că se punea la cale ceva foarte special pentru acea toamnă. Bilbo urma să împlinească unsprezece zeci şi unu, adică 111, o cifră destul de ciudată şi o vârstă foarte respectabilă pentru un hobbit (bătrânul Took însuşi nu ajunsese decât până la 130); iar Frodo împlinea treizeci şi trei, 33, o cifră importantă: vârsta „maturizării” sale.
Gurile nu mai tăceau o clipă în Hobbiton şi Lângă Ape, şi vestea evenimentului ce se apropia se răspândise în întregul Comitat. Trecutul şi personalitatea domnului Bilbo Baggins deveniseră încă o dată subiectul principal al conversaţiilor; şi bătrânii s-au pomenit deodată că erau rugaţi să-şi depene amintirile.
Nici un altul nu avea un public mai atent ca bătrânul Ham Gamgee, cunoscut îndeobşte ca Unchiaşul. Locul unde-şi depăna el amintirile se numea La iedera, un han mic pe drumul spre localitatea Lângă Ape; şi povestea cât de cât în cunoştinţă de cauză, căci fusese grădinar la Fundătura timp de patruzeci de ani, şi înainte de asta îl ajutase pe bătrânul Holman la aceeaşi treabă. Acum că el însuşi începuse să îmbătrânească şi încheieturile să-i înţepenească, îndeletnicirea aceasta era îndeplinită mai mult de fiul său mai mic, Sam Gamgee. Atât tatăl, cât şi fiul aveau relaţii foarte prieteneşti cu Bilbo şi Frodo. Locuiau chiar pe Măgura, la Puşca-n-traistă numărul 3, imediat sub Fundătura.
— Un gentlehobbit tare de treabă şi cu darul vorbirii e domnu’ Bilbo, întotdeauna am zis asta, declara Unchiaşul.
Şi adevăr grăia: căci Bilbo se purta cu multă politeţe faţă de el, „Meştere îndemânatic” , aşa i se adresa, şi mereu îi cerea sfatul despre cum trebuia îngrijită ba una, ba alta dintre legume — în materie de rădăcinoase, mai ales cartofi, Unchiaşului îi mersese vestea ca fiind cel mai priceput dintre toţi din împrejurimi (ştia mai multe chiar decât Bilbo însuşi).
— Dar cum e Frodo ăsta care stă cu el? îl întrebă Bătrânul Noakes din Lângă Ape. După nume o fi el Baggins, dar zice-se că-i un Brandybuck mai mult de jumătate. Nici în ruptul capului nu pot pricepe de ce să se ducă un Baggins din Hobbiton să-şi caute nevastă taman în Ţara Iedului, unde lumea e atât de ciudată.
— Nu-i de mirare că-i ciudată, îşi dădu cu părerea Tăticu’ Două Picioare (vecinul Unchiaşului), dacă locuiesc pe malul care nu trebuie al Râului Viniac, şi chiar sub poala Pădurii Bătrâne. Ăla-i un loc rău şi întunecos, dacă-i ceva adevăr în ce se spune.