— Da, Pas Mare ne-a scăpat. Îţi mărturisesc că m-am temut de el la început. Sam n-a avut nici o clipă încredere în el pe deplin, aşa am simţit, măcar până l-am întâlnit pe Glorfindel.
Gandalf zâmbi.
— Am aflat despre Sam, zise el. Acum nu mai are nici o îndoială.
— Mă bucur. Căci Pas Mare mi-a devenit foarte drag. Mă rog, poate că drag nu e tocmai cuvântul potrivit. Vreau să spun că ţin mult la el; deşi e tare ciudat şi uneori neîndurător. Ştii, adeseori îmi aminteşte de tine. Nu mi-am putut închipui că cei din Seminţia Mare pot fi aşa. Îmi ziceam, cum să spun, că sunt doar mari şi tăntălăi; buni şi înceţi la minte, cum e Captalanul; său prost şi ticălos ca Bill Ferigă. Dar poate că nu ştim noi, cei din Comitat, prea multe despre oameni, afară doar decât despre cei din Bree.
— Şi nici chiar despre aceia nu ştiţi multe, dacă îţi închipui că bătrânul Barliman este prost, zise Gandalf. E destul de înţelept când e vorba de treburile lui. Gândeşte mai puţin decât vorbeşte, şi mai încet; dar poate vedea la timp printr-un perete de cărămidă (asta-i o vorbă din Bree). E drept însă că pe Pământul de Mijloc au rămas puţini aşa ca Aragorn, fiul lui Arathorn. Rasa Regilor de peste Mări s-a stins aproape cu totul. Îmi vine să cred că Războiul ăsta al Inelului o să fie ultima lor aventură.
— Vrei să spui că Pas Mare se trage din Regii cei străvechi? întrebă Frodo mirat. Eu aş fi zis că au murit cu toţii de mult. Îmi închipuiam că e un Pribeag ca mulţi alţii.
— Doar un Pribeag! exclamă Gandalf. Dragul meu Frodo, păi Pribegii tocmai asta şi sunt. Ultimii urmaşi de la Miazănoapte din acea seminţie măreaţă: Oamenii de la Apus. Mi-au fost de mare ajutor înainte vreme, şi-o să am nevoie de ajutorul lor în zilele ce vor veni; căci am ajuns cu toţii în Vâlceaua Despicată, numai că Inelul încă nu şi-a sfârşit călătoria.
— Aşa e, ai dreptate. Dar până acum singurul meu gând a fost acela de-a ajunge aici; şi nădăjduiesc să nu trebuiască să merg mai departe. Tare e bine să nu faci altceva decât să te odihneşti. Am avut o lună de pribegie şi de aventuri, şi găsesc că mai mult nu-mi doresc.
Tăcu şi închise ochii. După o vreme spuse:
— Am tot socotit şi nu văd cum poate fi douăzeci şi patru octombrie. Trebuie că e douăzeci şi unu. După câte ştiu, am ajuns la Vad pe douăzeci.
— Ai vorbit şi ai socotit mai mult decât e sănătos pentru tine. Cum îţi simţi mâna şi partea stângă a trupului?
— Nu-mi dau seama. Parcă nu le simt deloc: ceea ce e o îmbunătăţire, dar — Frodo făcu un efort — îmi pot mişca puţin braţul. Da, prinde din nou putere. Şi nu mai e rece, adăugă el, atingându-şi mâna stângă cu cea dreaptă.
— În regulă. Se vindecă repede. Curând ai să fii din nou sănătos. Elrond te-a vindecat: te-a îngrijit în toate zilele astea de când ai fost adus aici.
— Zile?!
— Păi, mai exact patru nopţi şi trei zile. Elfii te-au adus de la Vad în noaptea de douăzeci, şi de-atunci ai pierdut socoteala. Am fost cu toţii foarte îngrijoraţi. Sam, cel puţin, aproape că nu s-a clintit de la căpătâiul tău, zi şi noapte, decât când a fost vorba să ducă mesaje. Elrond e un maestru al tămăduirilor, dar armele Duşmanului nostru sunt ucigaşe. Ca să-ţi spun adevărul, eu unul nu prea aveam speranţe, pentru că m-am temut că ţi-a rămas vreo bucată de tăiş în rana închisă. Abia seara trecută au găsit-o. Cât o ţandără de mică, ţi-a scos-o Elrond. Era înfiptă adânc, şi de-acolo continua să te otrăvească.
Frodo se cutremură când îşi aminti de pumnalul feroce, cu lama lui zimţată care se făcuse nevăzut în mâna lui Pas Mare.
— Dar acum nu mai ai de ce te teme, îl linişti Gandalf. S-a dus, gata. A fost pusă pe foc. Şi, din câte văd, hobbiţii nu se lasă duşi cu una cu două. Mi-a fost dat să cunosc războinici dintre cei mai în putere din Seminţia Mare, care ar fi fost iute răpuşi de aşchia aia pe care ai purtat-o în tine timp de şaptesprezece zile.
— Ce mi-ar fi făcut? vru să ştie Frodo. Ce-ncercau Călăreţii să facă?
— Au încercat să-ţi străpungă inima cu un pumnal Morgul, din cele care rămân în rană. Dacă ar fi izbutit, ai fi devenit şi tu aşa cum sunt ei, doar că mai slab şi supus poruncilor lor. Ai fi devenit un duh sub puterea Seniorului Întunecimii şi te-ar fi chinuit pentru că ai încercat să păstrezi Inelul care era al lui, dacă poate să existe chin mai mare decât acela de-a te şti văduvit de el şi de a-l vedea mereu pe mâna lui.
— Slavă cerurilor că nu am avut habar de primejdia asta îngrozitoare, spuse Frodo cu o voce stinsă. De bună seamă că mi-a fost o frică de moarte; dar, de-aş fi ştiut mai multe, n-aş fi îndrăznit nici măcar să mă mişc. E-o minune c-am scăpat.
— Da, norocul sau soarta ţi-au fost de ajutor, că să nu mai vorbesc de curaj. Căci inima nu ţi-a fost atinsă, doar umărul ţi l-a străpuns; şi asta pentru că li te-ai împotrivit până-n ultima clipă. Însă te-a nimerit la firul de păr, ca să zic aşa. În cea mai mare primejdie te-ai aflat în timp ce-ai purtat Inelul, căci atunci ai fost tu însuţi pe jumătate în lumea duhurilor şi ar fi putut să pună mâna pe tine. Aşa cum îi vedeai tu pe ei, te vedeau şi ei pe tine.
— Ştiu, zise Frodo. Erau cumpliţi la vedere. Dar caii îi vedeam, cum devine asta?
— Păi, caii sunt din carne şi oase, asta-i pricina; aşa cum şi mantiile negre sunt mantii adevărate, pe care le poarta pentru a da formă nefiinţei lor atunci când au de-a face cu fiinţele vii.
— Şi cum de îndură caii asemenea călăreţi? Toate celelalte vieţuitoare sunt cuprinse de groază la apropierea lor, chiar şi calul elf al lui Glorfindel. Câinii urlă, gâştele gâgâie înnebunite.
— Aceşti cai sunt aduşi pe lume şi sunt crescuţi anume pentru a-l sluji pe Seniorul Întunecimii din Mordor. Nu toţi slujitorii şi robii lui sunt duhuri. Mai sunt şi orci şi căpcăuni printre ei, şi zmei şi vârcolaci; au mai fost şi încă sunt mulţi oameni, războinici şi regi, care umblă vii sub soare, şi totuşi sunt sub puterea lui. Iar numărul lor creşte pe zi ce trece.
— Şi cu Vâlceaua Despicată şi elfii ce-i? Vâlceaua e un loc sigur?
— Da, până acum, până va fi cucerit totul. Oricât s-ar teme elfii de Seniorul Întunecimii şi ar fugi din calea lui, nicicând n-or să-i mai dea ascultare şi n-or să-l mai slujească. Iar aici, în Vâlceaua Despicată, trăiesc câţiva dintre vrăjmaşii lui cei mai înfocaţi, să ştii: înţelepţii elfilor, stăpânii Eldarului de dincolo de mările cele mai îndepărtate. Ei nu se tem de Duhurile Inelului, căci cei care-au sălăşluit pe Tărâmul Binecuvântat trăiesc în acelaşi timp în amândouă lumile şi au puteri mari asupra celor Văzute şi Nevăzute în egală măsură.
— Mi s-a părut că am zărit o siluetă albă care strălucea şi nu pălea la fel ca celelalte. Era oare Glorfindel?
— Da, l-ai zărit preţ de o clipă aşa cum este el în partea cealaltă: unul dintre puternicii Primilor Născuţi. Este stăpânul elf al unei case princiare. Este adevărat că aici, în Vâlceaua Despicată, există o forţă care se poate împotrivi o vreme puterii din Mordor: şi mai sunt forţe şi prin alte părţi. Se află una şi în Comitat, chiar dacă-i de alt soi. Dar asemenea locuri or să devină curând insule asediate, dacă lucrurile continuă aşa cum sunt acum. Seniorul Întunecimii îşi aruncă în luptă toată puterea.
Şi totuşi, adăugă el, ridicându-se deodată în picioare şi împingându-şi bărbia în faţă, astfel că barba lui înţepeni dreaptă ca sârma ghimpată, trebuie să ne păstram curajul. Curând te vei face bine, dacă nu te mai ţin de vorbă până-ţi pierzi suflarea. Acum te afli în Vâlceaua Despicată şi până una-alta n-ai de ce te teme.