— Eu nu mai am ce curaj să-mi păstrez, murmură Frodo, dar de temut nu mă tem. Spune-mi numai ce fac prietenii mei, zi-mi cum s-a sfârşit povestea de la Vad, după cum te-am tot rugat, şi mă mulţumesc cu atât deocamdată. După care cred c-o să mai dorm puţin; dar nu pot închide ochii până nu isprăveşti de povestit.
Gandalf îşi trase jilţul până lângă pat, iar apoi îl privi cu atenţie pe Frodo. Culoarea îi revenise în obraji, ochii îi erau limpezi, larg deschişi, treji pe deplin. Zâmbea, şi nimic nu părea să se fi întâmplat rău cu el. Dar ochiului vrăjitorului nu-i scăpă o uşoară schimbare, ca un văl de transparenţă, aşa i se părea, ce-l înconjura pe Frodo, mai ales mâna stângă, aşezată pe pătură.
„Ar trebui să mă aştept la aşa ceva, cugetă Gandalf în sinea lui. Încă nu e pe de-a-ntregul întremat, şi cum se va întrema în cele din urmă nici măcar Elrond nu poate prezice. Trag nădejde că o să fie bine. Poate că o să ajungă aşa ca un pahar plin cu o lumină limpede pe care o văd doar ochii ce pot să vadă”.
— Arăţi minunat, spuse el cu voce tare. Am să mă încumet totuşi să-ţi spun povestea pe scurt, fără să-i mai cer îngăduinţa lui Elrond. Dar foarte pe scurt, să fim înţeleşi, şi apoi trebuie să mai dormi puţin. După cum îmi dau seama, s-a întâmplat cam aşa. Călăreţii au plecat după tine imediat ce-ai pornit în galop. Nu mai aveau nevoie să fie călăuziţi de cai: ochii lor te puteau vedea, căci te aflai de-acum în pragul lumii lor. Şi mai era şi Inelul care-i atrăgea. Prietenii tăi s-au dat iute la o parte din drum, altfel ar fi fost călcaţi sub copite. Ştiau că nimic nu te-ar fi putut salva, dacă nu reuşea calul alb s-o facă. Prea iuţi erau Călăreţii ca să fie întrecuţi, şi prea mulţi de înfruntat. Fără cai, nici măcar Glorfindel şi Aragorn împreună n-ar fi ţinut piept celor Nouă deodată.
După ce Duhurile Inelului au trecut de ei, prietenii tăi au luat-o la fugă în urma lor. Aproape de Vad se găseşte o scobitură mică, chiar lângă drum, ascunsă vederii de câţiva copăcei piperniciţi. Acolo au făcut la repezeală un foc; căci Glorfindel ştia că apele se vor revărsa dacă ar fi încercat Călăreţii să treacă prin Vad, şi atunci va avea de înfruntat pe oricare dintre cei rămaşi pe partea aia a râului. Când s-a apropiat clipa revărsării, a ieşit din scobitură, urmat de Aragorn şi de ceilalţi, toţi cu torţe aprinse în mâini. Prinşi între foc şi apă şi dând cu ochii de un senior elf care nu-şi mai ţinea în frâu mânia, s-au pierdut cu firea şi caii lor parcă au fost loviţi de streche. Trei dintre ei au dispărut în primele valuri ale potopului; pe ceilalţi i-au băgat propriii lor cai în vâltoare şi au pierit înghiţiţi de ape.
— Şi ăsta-i sfârşitul Călăreţilor Negri?
— Nu. Caii au pierit, nu încape îndoială, iar fără cai sunt ca şi fără picioare. Dar Duhurile Inelului nu pot fi nimicite chiar atât de uşor. Doar că acum nu mai avem de ce ne teme din pricina lor. Prietenii tăi au trecut prin Vad după ce s-a scurs puhoiul; şi te-au găsit zăcând cu faţa la pământ, sus pe mal, iar sub tine o sabie frântă. Erai alb ca varul şi rece şi s-au temut că ai murit, său chiar mai rău. Le-au venit în întâmpinare Elrond şi-ai săi şi te-au adus încet spre Vâlceaua Despicată.
— Cine-a slobozit apele?
— Elrond. Râul din valea asta se află sub puterea lui şi apele se umflă furioase atunci când are el mare nevoie să umple Vadul. De cum a păşit căpetenia Duhurilor Inelului în Vad, zăgazul a fost ridicat. Dacă pot să spun aşa, am pus şi eu câte ceva de la mine: poate că nu ai băgat de seamă, dar câteva dintre valurile acelea au luat forma unor cai albi, călăriţi de călăreţi de-un alb strălucitor; şi mai erau mulţi bolovani care se rostogoleau şi scrâşneau. Ne-am temut la început că am dat frâu liber unei mânii mult prea fioroase, încât potopul o să ne scape din mâini şi-o să te măture şi pe tine din cale. E multă putere în apele care coboară din zăpezile Munţilor Ceţoşi.
— Da, spuse Frodo, acum îmi amintesc de vuietul acela cumplit. Credeam c-o să mă înec şi eu şi prietenii mei, duşmanii şi tot restul. Dar acum suntem în siguranţă.
Gandalf îi aruncă o privire scurtă, însă Frodo închisese ochii.
— Da, acum sunteţi în siguranţă. Curând va fi un banchet şi mare veselie în cinstea victoriei de la Vadul Urşilor, iar voi veţi sta la locurile de cinste.
— Grozav. Este minunat că Elrond, Glorfindel şi alţi asemenea seniori mari, ca să nu mai vorbesc de Pas Mare, îşi dau atâta osteneală şi se arată atât de buni cu mine.
— Păi, au câteva pricini pentru care fac asta, zâmbi Gandalf. Una dintre pricini sunt eu. Inelul e altuclass="underline" tu eşti purtătorul Inelului. Şi mai eşti moştenitorul lui Bilbo, cel care-a găsit Inelul.
— Dragul de Bilbo, murmură Frodo aproape adormit. Mă-ntreb pe unde-o fi. Păcat că nu-i aici ca să audă de toate isprăvile astea. L-ar fi făcut să râdă. Vaca trecu de Lună-n sus. Şi săracul căpcăun bătrân.
Cu aceste vorbe adormi.
Frodo se afla acum în siguranţă în Ultima Casă Primitoare la răsărit de Mare. Aşa cum îi spusese Bilbo odată, casa asta era „o casă desăvârşită, în care puteai găsi mâncare, sau un loc de dormit sau poveşti, cântece, sau puteai doar să şezi şi să cugeti în linişte, ori găseai o plăcută îmbinare din toate astea la un loc”. Era de ajuns să te afli acolo ca să te vindeci de oboseală teamă şi tristeţe.
Spre înserat, Frodo se trezi din nou şi abia acum simţi că nu mai avea nevoie de odihnă sau somn; gândul îi fugea la mâncare şi băutură, iar după aceea n-ar fi stricat puţin cântat şi povestit. Sculându-se din pat, descoperi că îşi putea folosi braţul aproape la fel de bine ca şi înainte. Găsi pregătite veşminte curate, croite dintr-o ţesătura verde, ce i se potriveau de minune. Se privi în oglindă şi rămase surprins văzându-se mult mai subţire decât îşi amintea să fi fost vreodată: tare mai semăna cu tânărul nepot al lui Bilbo, care hoinărea pe vremuri împreună cu unchiul său prin Comitat; dar ochii îi întorceau o privire gânditoare.
— Da, ţi-a fost dat să vezi câte ceva de când te-ai uitat ultima oară într-o oglindă, se adresă el chipului din oglindă. Dar acum, să mergem la vesela întrunire.
Îşi întinse braţele şi fluieră o melodie.
În acea clipă se auzi un ciocănit în uşă şi în încăpere intră Sam. Se repezi la Frodo şi, cu stângăcie şi sfială, îi luă mâna stângă într-ale sale. O mângâie cu duioşie, dar roşi imediat şi îşi feri faţa.
— Bună, Sam, îl salută Frodo.
— E caldă, spuse Sam. Mâna domniei voastre, domnu’ Frodo. A fost atât de rece în nopţile astea lungi. Dar, slăvit fie cerul! strigă el, întorcându-se din nou spre el, cu ochi strălucitori, şi începu să danseze prin cameră. Tare-i bine, stăpâne, să vă vad iarăşi pe picioare şi întreg. Gandalf m-a rugat să vin să văd dacă sunteţi gata să coborâţi, şi mi-am zis că glumeşte.
— Sunt gata. Să mergem şi să-i căutăm şi pe ceilalţi.
— Vă duc eu la ei, stăpâne. Casa e mare şi ciudat împărţită. Mereu descoperi ceva nou şi nu ştii peste ce dai la următorul colţ. Şi elfi, stăpâne! Elfi ici, elfi dincolo! Unii arată ca regii, înfricoşători şi minunaţi; alţii sunt veseli ca nişte copilandri. Şi muzică, şi dansul — nu că aş fi avut timp sau inima s-ascult prea mult de când am sosit aici. Dar am început să mă deprind cu obiceiurile casei.
— Ştiu ce-ai făcut, Sam, spuse Frodo, luându-l de braţ. Dar în seara asta te vei veseli şi vei asculta după placul inimii. Hai, călăuzeşte-mă pe după toate colţurile.
Sam îl duse prin mai multe coridoare şi pe multe scări în jos, până ieşiră într-o grădină înaltă, aflată deasupra malului abrupt al râului. Frodo îşi găsi prietenii şezând într-o verandă, pe partea dinspre est a casei. Umbrele se lăsaseră peste valea aflată sub ei, dar munţii din zare erau încă luminaţi. Văzduhul era cald. Vuietul apei care curgea şi se prăvălea în cascadă răsuna puternic, iar aroma copacilor şi a florilor îmbălsăma aerul serii, de-ai fi zis că vara încă adăsta în grădina lui Elrond.