— Urrraaa! strigă Pippin sărind în picioare. Iată-l pe nobilul nostru văr! Faceţi-i loc lui Frodo, Stăpânul Inelului!
— Taci! îl domoli Gandalf din umbrele din spate ale verandei. Lucrurile rele nu ajung în valea asta, dar tot nu trebuie să le numim. Stăpânul Inelului nu-i Frodo, ci stăpânul Turnului Întunecimii din Mordor, şi puterea lui se întinde iarăşi peste lume. Ne aflăm într-o fortăreaţă. Afară se întunecă.
— Tot felul de lucruri de-astea vesele ne spune Gandalf, pufni Pippin. Dacă ar fi să mă iau după el, tot timpul ar trebui să mă înfrânez. Dar, îmi pare, nu ştiu cum, mi-e peste poate să stau posomorât sau abătut într-un loc ca ăsta. Îmi vine să cânt, dacă aş şti cântecul potrivit pentru o asemenea împrejurare.
— Şi mie-mi vine să cânt, recunoscu Frodo râzând. Numai că, în această clipă chiar, mai degrabă aş mânca şi aş bea.
— Asta se va împlini cât de curând, îl asigură Pippin. Te-ai dovedit la fel de iscusit ca întotdeauna în a te ridica din pat tocmai la timp pentru a te aşeza la masă.
— Mai mult decât o simplă masă. Un adevărat festin! strigă Merry. De cum ne-a anunţat Gandalf că ţi-ai venit în simţiri, au şi început pregătirile.
Abia spuse aceste vorbe, că auziră zvon de clopoţei care-i chemau la masă.
Sala cea mare a casei lui Elrond era plină de lume: cei mai mulţi erau elfi, deşi veniseră şi alţi oaspeţi, de alte neamuri. După cum îi era obiceiul, Elrond şedea într-un jilţ mare, la capătul unei mese lungi aflate pe o estradă; lângă el, de o parte şedea Glorfindel, iar de cealaltă Gandalf.
Frodo se uită la ei cu uimire, căci până atunci nu-l văzuse pe Elrond, de care se vorbea în atât de multe poveşti; şi aşa cum şedeau în stânga şi în dreapta lui Elrond, Glorfindel şi chiar Gandalf, pe care îşi închipuia că-l cunoştea atât de bine, se dovedeau a fi seniori de rang mare şi cu putere.
Gandalf era mai mic de stat decât ceilalţi doi, dar părul lui lung şi alb, barba argintie şi viforoasă, umerii săi laţi îl făceau să apară ca un rege înţelept din legendele străvechi. Pe faţa lui bătrână, cu sprâncene stufoase şi ninse, ochii negri semănau cu doi cărbuni gata oricând să devină vâlvătaie.
Glorfindel era înalt, cu spatele drept; părul auriu-strălucitor, faţa frumoasă, tânără, netemătoare şi plină de bucurie; ochii luminoşi şi pătrunzători, vocea ca un cântec; pe fruntea lui se citea înţelepciunea, iar mâna trăda putere.
Chipul lui Elrond părea fără vârstă, nici tânăr, nici bătrân, deşi îl brăzdau amintirile multor tristeţi şi bucurii. Părul îi era negru precum umbrele amurgului, împodobit cu un inel de argint; ochii cenuşii precum seara clară, iar în ei scăpăra o lumină ca o licărire de stele. Arăta venerabil, asemenea unui rege încoronat cu nenumărate ierni, în acelaşi timp voinic precum un războinic încercat, aflat în deplinătatea puterilor sale. Era Seniorul din Vâlceaua Despicată şi cu multă putere atât printre elfi, cât şi printre oameni.
La mijlocul mesei, lipit de tapiseria ce împodobea peretele, se afla un jilţ sub un baldachin, pe care şedea o domniţă frumoasă la privit, şi atât de mult semăna în trăsăturile ei de femeie cu Elrond, încât Frodo bănui că era o rudă apropiată a acestuia. Tânără, dar nu foarte. Nici un fir nins nu brăzda cosiţele părului ei negru, braţele-i albe şi chipul senin erau netede, cu pielea întinsă, iar sclipirea stelelor se ascunsese în ochii ei luminoşi, cenuşii precum noaptea fără nor; arăta ca o regină, iar privirea îi era îngândurată şi înţeleaptă, ca a cuiva care a aflat multe lucruri din cele aduse la rând de ani. O calotă din dantelă de argint, cusută cu nestemate mici, sclipind albe, îi acoperea creştetul până deasupra sprâncenelor; dar straiele ei diafane şi surii nu aveau nici un ornament, în afară de o cingătoare de frunze îmbrăcate în argint.
Aşa o zări Frodo pe aceea pe care puţini muritori o văzuseră vreodată; Arwen, fiica lui Elrond, în care, aşa se spunea, se reîntrupase Luthien: şi era numită Undomiel, căci era Steaua înserării a poporului ei. Multă vreme îşi petrecuse în ţara seminţiei mamei ei, în Lorien, dincolo de munţi, şi abia de curând se întorsese în Vâlceaua Despicată, în casa tatălui ei. Dar fraţii, Elladan şi Elrohir, umblau în pribegie: căci adeseori călăreau până departe, cu Pribegii de la Miazănoapte, fără să poată uita de chinurile îndurate de mama lor în sălaşurile orcilor.
Asemenea frumuseţe la o fiinţă vie, lui Frodo nu-i mai fusese dat să cunoască şi nici să-şi închipuie cu mintea lui; şi cu mirare şi fâstâceală descoperi că i se păstrase un loc la masa lui Elrond, printre cei dintr-un neam atât de nobil şi de frumos. Deşi avea jilţ potrivit şi fusese aşezat pe mai multe perne, se simţea tare mic şi nelalocul lui; dar simţământul acesta îl părăsi iute. Petrecerea era veselă, iar bucatele erau pe măsura foamei lui. Trecu ceva vreme înainte să se uite din nou în jur, şi chiar să se întoarcă spre vecini.
Întâi îşi căută din priviri prietenii. Sam ceruse îngăduinţa să îşi servească stăpânul, dar i se spusese că de data asta era oaspete de onoare. Frodo îl zări şezând cu Pippin şi Merry la capătul de sus al uneia dintre mesele laterale, de lângă estradă. Pe Pas Mare nu-l vedea nicăieri.
Lângă Frodo, la dreapta lui, şedea un gnom care arăta foarte important şi era îmbrăcat cu straie bogate. Barba lui, foarte lungă şi despicată în furculiţă, era albă, aproape la fel de albă ca şi ţesătura albă ca zăpada a veşmintelor sale. Era încins cu un brâu de argint, iar în jurul gâtului îi atârna un lanţ de argint şi nestemate. Frodo se opri din mâncat ca să se uite la el.
— Fii binevenit şi mă bucur să te cunosc, spuse gnomul, răsucindu-se spre el.
Se ridică în picioare şi făcu o plecăciune.
— Gloin, la dispoziţia dumitale, spuse el şi se aplecă şi mai adânc.
— Frodo Baggins, la dispoziţia dumitale şi a familiei dumitale, răspunse Frodo în acelaşi fel, ridicându-se surprins şi răsturnând pernele. Greşesc cumva dacă spun că eşti acel Gloin, unul dintre cei doisprezece însoţitori ai marelui Thorin Scut de Stejar?
— Chiar el, spuse gnomul, apoi strânse de pe jos pernele şi îl ajută politicos pe Frodo să se aşeze la loc. Iar eu, continuă el, n-am să întreb, căci mi s-a spus dinainte că eşti neam cu prietenul nostru Bilbo cel vestit, şi moştenitorul său adoptiv. Îngăduie-mi să te felicit pentru însănătoşire.
— Mulţumesc foarte mult.
— Am auzit că ai avut câteva aventuri tare neobişnuite, spuse Gloin. Tare mă mir ce-i poate face pe patru hobbiţi să pornească într-o călătorie atât de lungă. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat de când a venit Bilbo la noi. Dar poate că nu trebuie să pun întrebări prea indiscrete, atâta vreme cât Elrond şi Gandalf nu par dispuşi să vorbească despre asta.
— Nu vom vorbi despre asta, aşa socotesc, măcar o vreme, răspunse Frodo politicos.
Bănuia el că nici în casa lui Elrond nu se pomenea de Inel cu una-cu două; şi, oricum, o vreme dorea să dea uitării necazurile sale.
— Totuşi, continuă el, sunt şi eu curios să aflu ce-l aduce pe un gnom aşa de important atât de departe de Muntele Singuratic.
Gloin îl privi în ochi.
— Dacă încă nu ai auzit, socotesc că nici despre asta nu vom vorbi o vreme. Jupânul Elrond ne va aduna pe toţi în curând, aşa mi se pare, şi atunci ne va fi dat să auzim multe. Dar mai sunt şi altele ce se pot spune.