Cât dură masa, vorbiră unul cu altul. Frodo însă mai mult ascultă decât vorbea; pentru că, lăsând la o parte povestea Inelului, veştile din Comitat apăreau mărunte, depărtate şi neînsemnate, în vreme ce Gloin avea multe de spus despre cele întâmplate pe meleagurile de la nord de Ţara Pustietăţii. Astfel, Frodo afla că Bătrânul Grimbeorn, fiul lui Beorn, era acum seniorul multor bărbaţi vajnici şi că în ţara lor dintre Munţi şi Codrul Întunecimii nu îndrăznea să calce nici orc, nici lup.
— Chiar aşa, spuse Gloin, dacă n-ar fi fost neamul Beorn, de mult nu s-ar mai fi putut trece dinspre Ţinutul de Jos către Vâlceaua Despicată. Ei sunt bărbaţi viteji şi ţin deschise Trecătoarea Înaltă şi Vadul Carrock. Dar preţul pe care-l cer e mare şi nu prea-i au la inimă pe gnomi. Te poţi însă bizui pe ei, şi ăsta-i mare lucru în ziua de azi. Nicăieri în altă parte oamenii nu sunt atât de prietenoşi cu noi cum sunt cei din Ţinutul de Jos. Neamul Bard e un neam de oameni buni. Nepotul lui Bard Arcaşul e mai marele lor, Brand, fiul lui Bain, care era fiul lui Bard. E un rege puternic şi regatul său se întinde până departe la miazăzi şi la răsărit de Esgaroth.
— Şi poporul dumitale? întrebă Frodo.
— Sunt multe de spus, şi bune şi rele, zise Gloin, dar cele mai multe sunt bune: până acum am fost norocoşi, chiar dacă nu scăpăm nici noi de umbra acestor vremi. De vrei într-adevăr să afli despre noi, am să-ţi vorbesc bucuros. Numai să mă opreşti când te vei fi săturat. Limbile gnomilor nu ştiu să se oprească când e să povestească despre treburile lor, aşa spune lumea.
Acestea fiind zise, Gloin se apucă să-i spună despre toate cele din regatul Gnomilor. Era încântat că găsise un ascultător atât de politicos; căci Frodo nu dădea semn că s-ar fi săturat şi nu făcu nici o încercare de a schimba subiectul, chiar dacă în curând ajunse să se piardă printre ciudatele nume de fiinţe şi locuri de care nu auzise niciodată. Totuşi, se arătă interesat când află că Dain era încă Rege în ţinuturile de sub Munte, că îmbătrânise (trecuse de al două sute cincizecilea an al vieţii sale), era respectat şi neînchipuit de bogat. Dintre cei zece însoţitori care supravieţuiseră Bătăliei celor Cinci Armate, şapte se găseau încă alături de eclass="underline" Dwalin, Gloin, Dori, Nori, Bifur, Bofur şi Bombur. Bombur se îngrăşase atât de tare, încât nu se putea urni singur de pe canapea pe jilţul de la masă şi-i trebuiau şase gnomi să-l ridice.
— Şi cu Balin, Ori şi Oin ce s-a întâmplat? întreba Frodo. O umbră trecu peste chipul lui Gloin.
— Nu ştim, răspunse el. Mai cu seamă din pricina lui Balin am venit să mă sfătuiesc cu acei care locuiesc în Vâlceaua Despicată. Dar hai să trecem la lucruri mai vesele în seara asta.
Gloin începu apoi să povestească despre ce făcea poporul său, despre marile lucrări din Ţinutul de Jos şi de sub Munte.
— Ne-am descurcat bine, zise el. Dar în meşteşugul fierăriei nu-i putem întrece pe strămoşii noştri, ale căror taine s-au pierdut aproape toate. Facem armuri bune şi spade tăioase, dar nu mai suntem în stare să meşteşugim zale sau tăişuri asemenea acelor făurite înainte de venirea dragonului. Doar în minerit şi construcţii i-am întrecut pe cei de demult. Ar trebui să vezi canalele din Ţinutul de Jos, Frodo, şi munţii, şi iazurile. Să vezi drumurile pietruite cu dale din diferite culori. Şi sălile şi căile subterane, cu arcuri dăltuite în formă de copaci; şi terasele şi turnurile de pe coastele Muntelui. Atunci abia te-ai convinge că n-am stat degeaba.
— O să vin să le văd, dacă şi când voi putea, făgădui Frodo. Bilbo ar fi fost tare mirat să vadă câte s-au schimbat pe Pământul Părăginit al lui Smang.
Gloin se uită la Frodo, zâmbind.
— Ai ţinut mult la Bilbo, nu-i aşa? îl întrebă el.
— Da, recunoscu Frodo. Mai degrabă l-aş vedea pe el decât toate ţinuturile şi palatele lumii.
Într-un târziu, festinul ajunse la capăt. Elrond şi Arwen se ridicară de la masă şi străbătură sala cea mare, urmaţi de ceilalţi meseni, după rangul ce-l purta fiecare. Trecură prin uşile larg deschise şi prin alte câteva, străbătură un coridor lung şi ajunseră într-o altă sală. Acolo nu erau mese, în schimb un foc mare ardea cu putere într-o vatră largă, încadrată de o parte şi de alta de coloane sculptate.
Frodo se pomeni că mergea alături de Gandalf.
— Aceasta e Sala Focului, spuse vrăjitorul. Aici vei auzi multe cântece şi poveşti — dacă te poţi ţine treaz. De regulă, afară doar de zilele însemnate, sala e pustie şi tăcută, nu intră aici decât cei care doresc să stea să cugete în linişte. Tot timpul anului arde focul şi tot el e singurul care da lumină.
În timp ce Elrond se îndrepta spre jilţul pregătit anume pentru el, menestrelii elfi începură să cânte o melodie suavă. Încet, sala se umplu şi Frodo privi cu încântare la multele chipuri frumoase ce erau adunate acolo; lumina aurie a focului juca pe obraji şi scăpăra în plete. Deodată, Frodo observă, nu departe de celălalt capăt al vetrei, o siluetă măruntă şi întunecată care şedea pe un scaun, cu spatele lipit de o coloană. Pe podea lângă el se găseau o cupă şi o bucată de pâine. Frodo se întrebă dacă nu cumva fiinţa aceea era suferindă (dacă putea fi cineva bolnav în Vâlceaua Despicată), din care pricină nu fusese în stare să ia parte la festinul lor. Capul părea să-i fi căzut în piept, ca şi cum ar fi dormit, şi un fald al mantiei negre îi acoperea chipul.
Elrond înaintă şi se opri lângă silueta tăcută.
— Trezeşte-te, micule stăpân, spuse el zâmbind. Răsucindu-se spre Frodo, îi făcu semn să se apropie.
— În sfârşit, spuse el, a sosit clipă aşteptată de tine, Frodo. Iată aici un prieten căruia îi duci de mult dorul.
Silueta neagră înălţă capul şi-şi descoperi faţa.
— Bilbo! strigă Frodo, recunoscându-l dintr-o dată, şi se repezi înainte.
— Salutare, Frodo, băiete, îl întâmpină Bilbo. lată c-ai ajuns. Trăgeam nădejde să izbuteşti. Măi, măi! Care va să zică, toată petrecerea asta este în onoarea ta, aşa cred. Te-ai distrat?
— De ce n-ai venit şi tu? izbucni Frodo. Şi de ce nu mi s-a îngăduit să te văd mai înainte?
— Pentru că dormeai. Eu însă te-am văzut pe săturate. Am stat cu Sam lângă patul tău în toate zilele. Cât despre petrecere, nu mă mai dau în vânt după asemenea treburi. Şi am avut altele de făcut.
— Ce anume?
— Păi, să stau aici şi să cuget. Mă gândesc mult în ultima vreme, şi aici îmi pare locul cel mai nimerit să fac asta. Auzi, să mă trezesc! pufni el, căutând pieziş spre Elrond.
Ochii îi scăpărară bucuroşi, fără urmă de adormire în ei, din câte văzu Frodo.
— Să mă trezesc! Păi, nu dormeam, jupâne Elrond. Dacă vrei să ştii, aţi isprăvit cu zaiafetul prea repede şi m-aţi deranjat — taman în mijlocul compunerii unui cântec. Mă împotmolisem la un vers sau două şi tocmai mă gândeam la ele; dar acum am bănuiala că n-o să le mai găsesc nicicând pe cele potrivite. O să cântăm atât de mult, că o să-mi zboare toate ideile din cap. O să trebuiască să-l chem pe prietenul meu Dunadan să-mi dea o mână de ajutor. Unde-i?
Elrond izbucni în râs.
— O să-l găsim, nici o grijă, spuse el. Şi-atunci o să vă puteţi retrage amândoi într-un ungher ca să vă puteţi isprăvi trebuşoara, iar noi o să auzim cântecul şi-o să-l judecăm înainte să se isprăvească petrecerea.
De îndată fură trimişi soli să dea de urma prietenului lui Bilbo, deşi nimeni nu ştia pe unde se afla, sau de ce nu fusese de faţă la festin.
În acest timp, Frodo şi Bilbo şezură unul lângă altul, iar Sam se apropie şi el în grabă şi îşi găsi un loc alături. Stătură de vorbă cu voci încete, uitând de veselia şi muzica din jurul lor. Bilbo n-avea prea multe de spus despre sine. După ce plecase din Hobbiton, hoinărise fără rost, pe Drum sau prin ţinut, într-o parte sau alta; dar, cum-necum, paşii îl duseseră în cele din urmă spre Vâlceaua Despicată.