Frăţia Inelului

— Am ajuns aici fără cine ştie ce peripeţii şi, după ce m-am odihnit o vreme, mi-am continuat călătoria împreună cu gnomii, spre Ţinutul de Jos; ultima mea călătorie. N-am să mai călătoresc de-acum încolo. Bătrânul Balin plecase. Aşa că m-am întors aici, şi aici am rămas. Am făcut una-alta. Am mai scris la carte. Şi, bineînţeles, am compus câteva cântece noi. Le cântă ei uneori; ca să-mi facă plăcere, aşa bănuiesc; căci e limpede că nu sunt destul de bune pentru Vâlceaua Despicată. Iar eu ascult şi cuget. Timpul nu prea pare să treacă aici: el doar este. Un loc cu totul deosebit, prin tot ce are.

Aud tot felul de veşti, continuă el, de dincolo de Munţi şi de la Miazăzi, dar aproape nimic din Comitat. Despre Inel am auzit, fără doar şi poate. Gandalf a venit adeseori aici. Nu că mi-ar fi spus el prea multe, în ultimii ani s-a închis mult în sine. Mai degrabă de la Dunadan am aflat câte ceva. Nu-mi închipuiam că Inelul ăla al meu o să pricinuiască atâta tulburare! Păcat că Gandalf n-a aflat mai multe mai curând. Aş fi putut de mult să iau obiectul ăla aici cu mine, fără atâtea bătăi de cap. M-am gândit adeseori să mă întorc după el în Hobbiton; dar eu îmbătrânesc, iar ei nu m-au lăsat; de Gandalf şi Elrond vorbesc. După câte am înţeles, erau încredinţaţi că Duşmanul răscolea peste tot după mine şi m-ar fi făcut fărâme-fărâmiţe dacă m-ar fi prins bântuind prin Pustietate.

Apoi Gandalf mi-a spus: „Inelul a trecut mai departe, Bilbo. N-ar fi spre binele nimănui, nici al tău, nici al altora, dacă ai încerca să te încurci încă o dată cu el.” Ciudate vorbe, aşa, ca de-ale lui Gandalf. Dar mi-a spus că avea grijă de tine, aşa că am lăsat lucrurile să se întâmple de la sine. Nu-ţi poţi închipui ce bucuros sunt că te văd teafăr şi sănătos.

Tăcu şi se uită la Frodo cu o privire nesigură.

— L-ai adus aici? întrebă el în şoaptă. Nu-mi pot stăpâni curiozitatea, recunosc, după toate câte le-am auzit. Ştii, tare aş vrea să-l mai văd o dată.

— Da, îl am aici, răspunse Frodo, simţind o ciudată reţinere. Arată la fel ca întotdeauna.

— Păi, aş vrea să-l văd o clipă, insistă Bilbo.

Când se îmbrăcase, Frodo descoperise că, în timp ce dormise, Inelul îi fusese atârnat în jurul gâtului, de un lanţ nou uşor, dar trainic. Îl scoase încet din sân. Bilbo întinse mâna spre el. Dar Frodo îl feri iute de atingere. Tulburat şi uimit, îşi dădu seama că nu se mai uita la Bilbo; o umbră se pusese parcă între ei, şi prin ea se pomeni că privea la o creatură măruntă şi zbârcită, cu o faţă flămândă şi mâini osoase şi lacome. Îi veni s-o pălmuiască.

Muzica şi cântul din jur părură să se poticnească şi deodată se lăsă tăcerea. Bilbo îşi ridică iute privirile spre chipul lui Frodo şi îşi trecu mâna peste ochi.

— Acum înţeleg, zise el. Pune-l la loc. Îmi pare rău: rău pentru că ai ajuns să porţi povara asta; şi pentru tot restul. Oare n-or să se mai sfârşească niciodată aventurile? îmi vine să cred că nu. Întotdeauna se va găsi altcineva care să ducă povestea mai departe. Ei, asta e. Mă-ntreb dacă are vreun rost să-mi isprăvesc cartea. Dar să nu ne gândim la asta acum — hai s-auzim câteva Veşti adevărate. Spune-mi totul despre Comitat.

Frodo ascunse Inelul înapoi în sân şi umbra dispăru, lăsând doar o fărâmă de amintire. Lumina şi muzica din Vâlceaua Despicată umplură încă o dată văzduhul din jurul lui. Bilbo zâmbi şi râse fericit. Fiecare noutate despre Comitat pe care o putea aduce Frodo adăugită şi îndreptată când şi când de Sam — îi stârnea teribil interesul lui Bilbo, de la prăbuşirea celui de pe urmă copac şi până la gânguritul celui mai fraged prunc din Hobbiton. Erau atât de adânc cufundaţi în ce se dregea şi se făcea în cele Patru Meleaguri, încât nu băgară de seamă sosirea unui bărbat înveşmântat în straie de un verde-închis. O bucată de vreme acesta rămase în picioare, uitându-se la ei cu un zâmbet pe buze.

Dintr-o dată, Bilbo îşi ridică privirile.

— Ah, în sfârşit, iată-te, Dunadane! strigă el.

— Pas Mare! exclamă Frodo. Da’ multe nume ai!

— Mda, Pas Mare e oricum unul pe care nu l-am auzit până acum, zise Bilbo. De ce-i spui aşa?

— Aşa mi se spune în Bree, râse Pas Mare, şi aşa le-am fost prezentat lor.

— Iar tu de ce-i spui Dunadan? vru să ştie Frodo.

— Dunadanul, îl corectă Bilbo. Aşa i se spune aici. Credeam că ştii destul de bine limba elfă ca să ai habar măcar că dun-adan înseamnă Omul de la Apus, Numenoreanul. Însă acum n-avem vreme de lecţii.

Se răsuci spre Pas Mare:

— Pe unde mi-ai umblat, prietene? De ce n-ai venit la petrecere? A fost şi Domniţa Arwen acolo.

Pas Mare se uită în jos la Bilbo cu o privire gravă.

— Ştiu. Dar adeseori trebuie să las veselia la o parte. Elladan şi Elrohor s-au reîntors pe neaşteptate din Pustietate şi au veşti pe care am dorit să le aud de îndată.

— Ei bine, dragul meu prieten, zise Bilbo, acum c-ai auzit noutăţile, poţi să-mi acorzi şi mie o clipă? Vreau să-mi dai o mâna de ajutor într-o problemă urgentă. Elrond zice că acest cântec al meu trebuie isprăvit înainte de a se sfârşi seara, iar eu m-am împotmolit. Hai să ne retragem într-un colţ şi să-l cizelăm.

Pas Mare zâmbi.

— Atunci, să mergem, spuse el. Vreau să-l aud.

Frodo rămase singur o vreme, căci Sam adormise. Era singur şi se simţea oarecum pierdut, deşi în jurul lui se strânseseră toţi cei din Vâlceaua Despicată. Dar cei mai aproape de el stăteau tăcuţi, cu atenţia încordată la vocile care cântau şi la instrumente, fără să le pese de nimic altceva. Frodo începu şi el să asculte.

Întâi, frumuseţea melodiilor împletite cu vorbe din multe limbi elfe, chiar dacă prea puţin le înţelegea, îl cuprinse în vraja ei de îndată ce începu să le asculte cu atenţie. Aproape că ar fi zis că vorbele căpătau formă, şi imagini de meleaguri îndepărtate şi lucruri minunate, nicicând ivite în mintea lui, se închipuiau acum în faţa ochilor; sala străluminată de foc se prefăcu într-o boare aurie deasupra mărilor înspumate care suspinau la hotarele lumii. Mai apoi, încântarea se preschimbă tot mai mult în vis, până când el simţi ca un fel de râu de aur şi argint curgând peste el, atât de necuprins în alcătuirea lui, încât îi era cu neputinţă să şi-l explice; căci părea să se fi contopit cu aerul ce fremăta peste tot în jur, pătrunzându-l până în măduva oaselor şi înecându-l. Pe negândite, se cufundă sub greutatea sa strălucitoare şi se pierdu într-un ocean adânc de somn.

Acolo se lăsă purtat vreme îndelungată de un vis de muzică, iar aceasta deveni o apă curgătoare şi dintr-o dată o voce. Parcă era vocea lui Bilbo, recitând versuri. Cuvintele răsunară pierdute la început, apoi din ce în ce mai clare.

Demult, demult, trăia în Arvernien
un marinar pe nume Earendil,
care-şi făcuse dintr-un trunchi căzut corabia,
să-apuce cu ea spre Nimbrethil.
Ţesuse pânzele din fir de-argint ,
şi din argint făcu şi felinare,
iar prova-n chip de lebădă-o ciopli
apoi catargu-l înălţă în zare.
Armuri de regi străvechi pe el îşi pune
şi trupul îşi încinge-n zale grele;
strălucitoru-i scut era gravat cu rune
menite să-l ferească de răni şi alte rele;
os de dragon îşi încrustase-n arc
şi în săgeţi luciri de ebonită;
tunica lui părea ca de monarc
şi-n zale de argint era-mpletită; ,
din caledoniu teacă, şi sabia, de-oţel
şi coiful, în luciri diamantine,
podoaba crestei, pene de vultur, fel şi fel,
pe piept, smaragd ca marea-i stătea atât de bine.
Sub Luna albă şi sub cer de stele,
de ţărm, din Miazănoapte, se desprindea grăbit,
gândind la câte drumuri o să-l aştepte, grele,
prin zile trecătoare, prin ce-i era menit.
De scrâşnetele Gheţii fără Zare
unde adastă umbre-n măguri reci,
şi de pustiuri arse, de fierbinţeli amare
I-au depărtat în grabă întinsele poteci.
Pe ape fără stele pierdut spre oareunde,
Într-un târziu spre Noaptea Nimicniciei dus,
trecu fără să vadă pe-ntunecate unde
un ţărm ori o lumină ce-o aştepta de sus -
şi vânturi mânioase îl împingeau din spate
şi-n valuri înspumate se avânta orbeşte,
de la apus, pe drumuri spre răsărit, uitate,
spre casă, fără veste, ştiind că se grăbeşte.
Atunci înaripata Elwing spre el se-nclină
şi-n întuneric parcă o flacăra se-aprinse.
Mai alb ca diamantul se arătă-n lumină
a părului podoabă cu scânteieri de vise.
Pe Silmaril de brâu i l-a legat
şi fruntea i-a încins-o cu o lumină vie -
şi-atunci, cu fruntea-n arşiţi, neînfricat
el prova şi-o întoarse şi-n noaptea mai pustie,
din Cealaltă Lume, de dincolo de Mare
o aprigă urgie se prăvăli spre el
corabia mânându-i în cruda răzbunare
a Vântului puterii suflând în Tarmanel,
pe căi arar de muritori bătute,
doar ale morţii poate, ce peste mări surii
mai răscolesc adâncuri în veci necunoscute,
şi el din răsărituri către apus pieri.
Din Noaptea veşniciei el renăscu atunci
pe valuri înspumate ce se loveau
ca scuturi în prăbuşiri de maluri
şi-ntunecări prelungi sub apele din ziua dintâi,
de la-nceputuri.
Dar auzi un cântec pe ţărmuri împerlate
născut acolo parcă la margine de lume,
unde bătăi de aur la stinse nestemate
se limpezesc în valuri cu legănări de spume.
Acolo unde-amurgul
pe genunchii lui Valinor se-aşterne,
cu mirare cum
Muntele se-nalţă pe-a valurilor muchii
şi Eldamar se-arată de dincolo de Mare,
scăpat de pribegie, din noaptea lui,
ajunse la Elfi, La Casa lor,
sub dunga verde a zării de cristal,
cu nepătrunse lumini pe care
cerul-mărgăritar le pierde,
sub coasta dealului din Ilmarin unde
sclipind în valea de râpi şi de răzoare,
răsfrânte-n Lacul umbrei
răsar ca din senin ale lui Tiron turnuri
cu lămpi strălucitoare.
Rămas aici, nu mai era pribeag
şi elfii, bucuroşi să mai rămână,
poveşti, legende, cânturi l-au învăţat cu drag
şi-o harfă aurită i-au pus frumos în mână.
În alb veşmânt de elf l-au îmbrăcat
şi înainte şapte lumini i-au fost aduse
când prin tărâmul Calacirian
s-a îndreptat spre ţărmurile altor tărâmuri mai ascunse.
Ajuns în holuri fără timp şi legi
de unde ani în şiruri sunt prăvăliţi în jos,
şi veacuri fără număr domnesc Bătrânii Regi,
În Ilmarin pe Muntele râpos,
s-au auzit cuvinte parcă din altă lume
de seminţia oamenilor spuse,
de-a Elfilor rudenii cu-nfăţişări şi nume
ne-ngăduite celor de-aici şi nesupuse.
Atunci din sticla elfă, pe-a apelor olaturi,
şi din mithril, o altă corabie-au croit,
cu prova strălucindă şi fără vâsle-n lături,
şi fără pânze de-a lungul catargului de-argint.
Căci Silmaril lumină de fulger scăpărând
din steagul ca mănunchiuri de flăcări colorate
strălumina întinsuri de ape rând pe rând,
de Elbereth ea însăşi suit ca să arate
ce soartă în vecie-i meni, ce cale lungă,
nemuritoare aripi legănându-i dintr-o dată,
neţărmurite ceruri să străbată,
de soare şi de lună dincolo să ajungă.
De pe-nălţimi în veşnice-nserări
unde izvoare curg împuhoiete
aripile l-au rătăcit în zări
departe, peste-a Munţilor Perete.
De la hotarul lumii mai departe
zbura tânjind, cuprins de-un dor fierbinte
prin rătăciri şi-ntunecări deşarte
căminul lui să-i iasă înainte.
Şi ca o stea pierdută-n căi cereşti
din ceaţă-n calea Soarelui ieşi
când zorii zilei dau în lume veşti
pe unde-n Miazănoapte curg ape cenuşii.
Cum străbătea în zboru-i Pământul de Mijloc
Într-un târziu aude femeile plângând
şi elfele fecioare jelind fără noroc
ca-n anii de restrişte ştiuţi de oarecând.
Dar soarta lui l-apasă pe umeri şi îl doare
Pîn’ la pieirea Lunii, o stea fără odihnă,
să nu mai poposească,
să nu cunoască tihna pe-acele Ţărmuri
unde e lumea muritoare;
pe veci i-i dat lumina să şi-o poarte,
un vestitor prin lege supremă şi menire,
el, purtător de flăcări,
biruitor de moarte
prin zări necunoscute de om,
în Asfinţire.