— Putem?
— Cum de nu. Ăştia-s puşi pe zaiafet, nu pe treburi serioase. Hai să mergem, numai să nu prindă careva de veste.
Se ridicară amândoi şi se retraseră neauziţi în umbrele încăperii, îndreptându-se spre una dintre uşi. Pe Sam îl lăsară în urmă, adormit buştean şi cu un zâmbet pe faţă. Cu toate că se bucura de faptul că Bilbo era cu el, Frodo simţi o undă de regret când ieşiră din Sala Focului. Chiar când păşiră peste prag, o voce clară începu să cânte:
Pentru o clipă, Frodo se opri locului, privind peste umăr. Elrond se afla în jilţul său, pâlpâirea focului îi cădea peste chip precum lumina verii peste copaci. Alături de el şedea Domniţa Arwen. Spre mirarea lui, Frodo văzu că Aragorn stătea lângă ea; pelerina îi era desfăcută, lăsând să se zărească ceea ce părea a fi o za elfă, iar pe piept îi strălucea o stea. Cei doi vorbeau împreună, şi dintr-o dată lui Frodo i se năzări că domniţa se răsuceşte spre el şi lumina ochilor ei se pironeşte din depărtare asupra lui, străpungându-i inima.
Rămase ţintuit locului ca vrăjit, în vreme ce suavele silabe ale cântecului elf picurau precum nestematele din ţesătura melodiei şi a vorbelor.
— E un cântec închinat lui Elbereth, spuse Bilbo. Îl vor cânta laolaltă cu alte cântece ale Tărâmului Binecuvântat, şi nu de puţine ori în noaptea asta. Să mergem.
Îl conduse pe Frodo înapoi în cămăruţa lui. Fereastra dădea spre grădini, spre miazăzi, peste râpa Urşilor. Stătură aşa, în dreptul ferestrei, uitându-se la stelele strălucitoare de deasupra pădurilor ce ascundeau răpi abrupte, şi vorbind cu glasuri şoptite. Nu mai povestiră despre cele multe şi mărunte din îndepărtatul Comitat, şi nici despre umbrele întunecoase şi primejdiile ce-i înconjurau, ci despre lucrurile minunate pe care amândoi le zăriseră în lumea largă, despre elfi, stele şi copaci, şi despre toamna blândă a strălucitorului an, pogorâta peste păduri.
După o oarecare vreme se auzi un ciocănit în uşă.
— Să-mi fie cu iertare, zise Sam, iţindu-şi capul prin crăpătură, dar mă-ntrebam de n-aveţi cumva vreo trebuinţă.
— Şi nouă să ne fie cu iertăciune, Sam Gamgee, răspunse Bilbo. Să ghicesc, oare, că vrei să spui că stăpânul tău trebuie să se culce?
— Păi, domnu’ Bilbo, mâine dis-de-dimineaţă se ţine un sfat, aşa am auzit, şi stăpânu’ abia s-a sculat azi din pat pentru prima oară.
— Ai dreptate, Sam, râse Bilbo. Poţi s-o iei din loc şi să-i spui lui Gandalf că stăpânul s-a culcat. Noapte bună, Frodo.
Binecuvântat fie Cerul, că tare m-am bucurat să te revăd. Nici o altă seminţie nu-i întrece pe hobbiţi când e să stai de vorbă aşa cum trebuie cu cineva. Îmbătrânesc tot mai mult şi-ncep să mă-ntreb dacă o să mai apuc să citesc capitolele pe care le vei adăuga tu poveştii noastre. Noapte bună. Cred că am să ies puţin la plimbare, să mă uit din grădină la stelele lui Elbereth. Somn uşor.
II
Sfat la Elrond acasă
A doua zi, Frodo se trezi devreme, simţindu-se înviorat şi pe deplin sănătos. Străbătu terasele lungi construite deasupra zgomotoaselor ape ale Râului Urşilor şi privi soarele palid şi rece care se înălţa peste munţii îndepărtaţi, lucind în jos, pieziş, prin ceaţa străvezie şi argintie; roua de pe frunzele galbene sclipea, iar plasele păianjenilor scăpărau în fiece tufiş. Sam mergea tăcut alături, adulmecând aerul şi uitându-se când şi când, cu mirare în ochi, la înălţimile semeţe de la Răsărit. Zăpada albă acoperea crestele.
La o cotitura a aleii dădură peste Gandalf şi Bilbo, aşezaţi pe o bancă tăiată în piatră, cufundaţi în vorbă.
— Salutare! Bună dimineaţa, îl întâmpină Bilbo. Gata pregătiţi pentru marele Sfat?
— Gata pregătiţi pentru orice, răspunse Frodo. Dar cel mai mult îmi doresc să umblu azi şi să explorez valea. Mi-ar plăcea să pătrund în pădurile alea de pin.
— Poate mai târziu, zise Gandalf. Deocamdată nu putem să ne facem nici un plan. Avem multe de auzit şi de hotărât azi.
În timp ce vorbeau, un clopot răsună deodată cu un clinchet de cleştar.
— E clopotul ce ne cheamă la Sfatul lui Elrond! strigă Gandalf. Să mergem. Tu şi Bilbo sunteţi aşteptaţi.
Frodo şi Bilbo îl urmară în grabă pe vrăjitor de-a lungul aleii întortocheate ce ducea spre casă; în urma lor, nepoftit şi uitat, tropăia Sam.
Gandalf îi conduse pe terasă unde, cu o seară înainte, Frodo îşi găsise prietenii. Lumina dimineţii senine de toamnă inundase întreaga vale. Vuietul apelor învolburate se înălţa din albia înspumată până sus la el. Păsările cântau şi o pace binecuvântată se întindea peste întreg pământul. Lui Frodo, fuga lui presărată cu primejdii şi zvonurile întunericului ce se năşteau în lumea din afară păreau de-acum doar amintirile unui vis chinuit; dar chipurile întoarse spre a-i întâmpina atunci când păşiră înăuntru erau înnourate.
Elrond se afla acolo, şi mulţi alţii şedeau în tăcere în jurul lui. Frodo îi zări pe Glorfindel şi Gloin; într-un colţ stătea de unul singur Pas Mare, îmbrăcat în straiele lui de drum vechi şi roase. Elrond îl trase pe Frodo spre un jilţ de lângă el şi-l prezentă celorlalţi cu aceste vorbe:
— El, prieteni, este hobbitul Frodo, fiul lui Drogo. Puţini au ajuns până la noi trecând prin primejdii mai mari sau cu o solie mai grabnică.
După care îi arătă şi-i numi pe cei pe care Frodo nu-i întâlnise până atunci. Un gnom mai tânăr, de-o parte a lui Gloin: chiar fiul lui, Gimli. Lângă Glorfindel erau alţi câţiva sfetnici din casa lui Elrond, al căror mai-mare era Erestor; împreună cu el se afla Galdor, un elf din Limanurile Cenuşii, care venise cu solie de la Cirdan, Marangozul. Mai era şi un elf străin, cu straie verzi şi cafenii, Legolas pe nume, sol venit din partea tatălui său, Thranduil, Regele Elfilor din Codrul Întunecat de la Miazănoapte. Şi aşezat ceva mai retras se găsea un bărbat înalt, cu trăsături frumoase şi nobile, păr negru şi ochi cenuşii, mândru la înfăţişare şi aspru la căutătură.
Era îmbrăcat şi încălţat ca pentru a merge călare; şi, cu adevărat, deşi straiele îi erau bogate, iar mantia căptuşita cu blană, toate erau colbuite şi mânjite de pe urma unei lungi călătorii. În jurul gâtului avea un colier de argint încrustat cu o singură nestemată albă; cârlionţii îi erau tăiaţi până pe umeri. De cingătoare atârna un corn mare, cu vârf de argint, care acum stătea pus pe genunchii lui. Străinul se uită cu o privire dintr-o dată mirata la Bilbo şi la Frodo.
— El, zise Elrond, adresându-i-se lui Gandalf, e Boromir, un om de la Miazăzi. A sosit în zorii cenuşii ai acestei dimineţi şi doreşte să se sfătuiască împreună cu noi. L-am rugat să ni se alăture, căci aici va găsi răspuns la întrebările sale.
Nu e nevoie să se înşiruie în paginile de faţă tot ceea ce s-a spus şi s-a chibzuit în timpul Sfatului. S-au zis multe despre cele întâmplate în lumea largă, mai cu seamă la Miazăzi, şi pe meleagurile întinse la răsărit de Munţi. Despre acestea Frodo auzise dinainte nenumărate zvonuri; dar povestea lui Gloin era cu totul nouă pentru el, astfel că atunci când vorbi gnomul, el stătu numai ochi şi urechi. Din cele spuse de Gloin, se vădea că, deşi din mâinile gnomilor ieşeau lucruri măiestrit meşteşugite, inimile gnomilor din Muntele Singuratic erau neliniştite.
— Mulţi ani au trecut, povesti Gloin, de când umbra tulburării a cuprins poporul nostru. Dincotro venea această n-am putut să ne dumirim de la bun început. Felurite vorbe au prins să fie şoptite în taină: se spunea că noi eram sortiţi să sălăşluim într-un cotlon, când în lumea cea mare se găseau mult mai multe minunăţii şi comori. Unii vorbeau de Moria: lucrările cele măreţe şi nemaivăzute ale strămoşilor noştri, cărora pe limba noastră li se spune Khazad-dum; şi aceleaşi veşti vesteau că, în sfârşit, eram destui şi ne stătea în puteri să ne reîntoarcem acolo.