— Chiar îţi aminteşti? îi scăpă lui Frodo întrebarea cu voce tare fără să vrea, într-atât era de uluit. Dar credeam — şi se opri o clipă fâstâcit, atunci când Elrond se răsuci spre el — credeam că Gil-galad a căzut cu mult mai multă vreme în urmă.
— Cu adevărat aşa a fost, răspunse Elrond cu o voce groasă. Doar că amintirile mele se întorc departe în timp, până în Zilele de Odinioară. Earendil a fost seniorul meu, cel care s-a născut în Gondolin înainte de pieirea acestei ţări; iar mama mea a fost Elwing, fiica lui Dior, fiul lui Luthien din Doriath. Am fost martor la trei evuri în partea de apus a lumii, la multe înfrângeri şi la multe victorii nerodnice.
Am fost pristavul lui Gil-galad şi am însoţit oastea lui. Am fost la Bătălia de la Dagorlad înaintea Porţii Negre din Mordor, unde am ieşit învingători; căci nimeni nu se putea pune împotriva Suliţei lui Gil-galad şi a Săbiei lui Elendil, Aiglos şi Narsil se numeau acestea. Ultima bătălie în care am luptat a fost pe povârnişurile de la Orodruin, acolo unde s-a stins Gil-galad, şi unde a căzut Elendil, iar Narsil s-a despicat sub trupul lui; dar Sauron însuşi a fost înlăturat de pe tron şi Isildur a tăiat Inelul de pe mâna lui cu ciotul de tăiş ce mai rămăsese din sabia tatălui său şi l-a luat pentru sine.
Auzind aceasta, străinul Boromir îl întrerupse strigând:
— Vasăzică asta s-a întâmplat cu Inelul! Dacă o asemenea poveste ar fi fost spusă pe meleagurile de la Miazăzi, de mult ar fi fost dată uitării. Despre Marele Inel am aflat de la cel al cărui nume nu-l rostim; doar că noi gândeam că Inelul a pierit de pe faţa pământului o dată cu năruirea primului său regat. Şi-acum aud că Isildur l-a luat. Asta da, veste.
— Din păcate, aşa este, îşi reluă Elrond vorba. Isildur l-a luat, cum n-ar fi trebuit s-o facă. Atunci ar fi trebuit să fie azvârlit înapoi în focul lui Orodruin, în care fusese făurit. Dar puţini au băgat de seamă ce făcea Isildur. El singur s-a aflat lângă tatăl său în acea ultimă şi devastatoare bătălie; şi în preajma lui Gil-galad s-au aflat numai Cirdan şi cu mine. Dar Isildur cu nici un chip n-a dat ascultare sfaturilor noastre.
„Pe acesta îl voi păstra ca răscumpărare pentru tatăl şi fratele meu”, a zis el; astfel că puteam noi să zicem orişice, el l-a luat şi al lui a fost. Dar curând Inelul l-a trădat, aducându-i moartea; din care pricina la Miazănoapte i se spune Blestemul lui Isildur. Dar poate că moartea a fost răul cel mai mic ce i s-ar fi putut întâmpla.
Doar la Miazăzi s-a aflat despre toate acestea, şi de către foarte puţini. Aşa că nu e de mirare, Boromir, că n-aţi auzit nimic. Din prăpădul de pe Câmpiile Vesele, unde a pierit Isildur, doar trei bărbaţi s-au mai întors vreodată trecând Munţii înapoi după lungi pribegii. Unul dintre aceştia a fost Ohtar, cavalerul lui Isildur, care aducea rămăşiţele săbiei lui Elendil; le-a adus lui Valandil, moştenitorul lui Usildur, care, copil fiind la acea vreme, rămăsese acasă, aici, în Vâlceaua Despicată. Narsil însă se despicase, lumina tăişului ei se stinsese pentru totdeauna şi nicicând n-a mai fost făurit altul asemenea.
Nerodnică am spus că a fost victoria Ultimei Alianţe? Nu întru totul, şi totuşi nu şi-a atins ţelul. Sauron fusese pus cu botul pe labe, dar nu şi nimicit. Inelul său pierdut era, dar nu şi distrus. Turnul Întunecimii ajunsese în ruină, dar temeliile sale tot acolo se aflau; căci fuseseră zidite cu puterea Inelului şi, atâta vreme cât acesta se mai afla pe pământ, ele vor dura. Elfi şi oameni viteji şi prieteni de-ai lor făr’ de număr au pierit în război. Anarion a fost răpus, Isildur a fost răpus; Gil-galad şi Elendil se stinseseră. Nicicând nu se va mai ivi o asemenea însoţire de elfi şi oameni; căci oamenii se înmulţesc şi Primii Născuţi se împuţinează şi cele două seminţii se înstrăinează una de alta. Şi din acea zi seminţia din Numenor a început să decadă şi anii vieţilor lor să se scurteze.
După război şi după măcelul de pe Câmpiile Verzi, oamenii din Apusime sunt tot mai puţini, şi Annuminas, oraşul lor de pe malul Lacului Evendim, a căzut în ruină; urmaşii lui Valandil s-au strămutat şi s-au aşezat în Fornost, pe Gruiurile înalte de la Miazănoapte, dar şi acel loc este acum părăsit. Oamenii îi spun Stăvilarul Morţilor şi se tem să pună piciorul pe acel meleag. Căci poporul lui Arnor s-a risipit care-ncotro şi vrăjmaşii i-au secerat şi stăpânirea lor a trecut şi-n urmă-le au rămas doar coline verzi printre dealurile înierbate.
La Miazăzi, regatul Gondor a durat şi-a tot durat; şi o vreme splendoarea lui s-a făcut tot mai mare, amintind oarecum de puterea regatului Numenor, înainte să fi pierit. Turnuri înalte clădite de locuitorii săi, fortăreţe de neînvins, porturi pentru nenumărate corăbii; şi coroana înaripată a Regilor oamenilor era privită cu veneraţie de multe neamuri vorbind tot atâtea limbi. Oraşul de căpetenie era Osgiliath, Citadela Stelelor, prin mijlocul căruia curgea Râul. Şi tot ei au construit Minas Ithil, Turnul Lunii care Răsare, la răsărit, pe un umăr al Munţilor Umbrei; iar la apus, la poalele Munţilor Albi, alt turn au construit, Minas Anor, Turnul Soarelui care Apune. Acolo, în curţile Regelui creştea un copac alb, din sămânţa acelui copac adus de Isildur de peste apele cele adânci, şi înainte de aceasta sămânţa acelui copac din Eressa se trăsese, chiar mai înainte, din Apusul cel mai de la Apus, din Ziua dinaintea vremurilor când lumea a fost tânără.
Dar anii Pământului-de-Mijloc treceau iute, şi neamul lui Meneldil, fiu al lui Anarion, s-a stins. Copacul s-a veştejit, iar sângele locuitorilor din Numenor s-a amestecat cu acela al unui neam de oameni mai neînsemnat. Apoi timpul s-a oprit deasupra zidurilor Mordorului şi făpturi întunecate s-au furişat înapoi în Gorgoroth. Şi a venit o vreme când făpturi rele au venit de oare-unde şi, cucerind Minas Ithil, s-au aşezat acolo, prefăcându-l într-un sălaş de temut; Minas Morgul i se spune acum, Turnul Vrăjitoriilor. Apoi Minas Anor şi-a preschimbat numele în Minas Tirith, Turnul Străjii, şi aceste două oraşe s-au aflat mereu în război, dar Osgiliath ce se găsea între ele a rămas pustiu şi ruinele sale erau bântuite de umbre.
Aşa a fost timp de multe vieţi de-ale oamenilor. Doar că Seniorii din Minas Tirith sunt şi azi pe picior de luptă, ţinând piept duşmanilor noştri, apărând Râul de la Argonath şi până la Mare. Şi iată că am ajuns să isprăvesc acea parte a poveştii pe care am vrut s-o spun. Căci în zilele lui Isildur, Inelul Stăpân n-a mai fost ştiut de nimeni unde se află, iar cele Trei au scăpat de sub puterea lui. Numai uite că în ultima vreme ele se află din nou în primejdie, căci acel Unu a fost găsit. Alţii vor vorbi despre cum a fost găsit, căci rolul meu a fost neînsemnat.
Tăcu, iar Boromir se ridică de îndată în picioare, înalt şi mândru în faţa lor.
— Îngăduie-mi, Stăpâne Elrond, zise el, întâi să adaug şi eu câte ceva la povestea despre Gondor; căci cu adevărat din Ţara lui Gondor am venit până aici. Şi ar fi bine ca toţi să ştie ce se petrece acolo. Puţini, socotesc eu, au cunoştinţă despre faptele noastre şi prin urmare n-au cum şti despre ce-i aşteaptă dacă nu vom izbândi.
Să nu vă închipuiţi că în Ţara Gondor se iroseşte sângele celor din Numenor, şi nici mândria şi demnitatea lor n-au fost date uitării. Mulţumită vitejiei noastre, seminţia cea sălbatică de la Soare-Răsare este şi-acum înfrânată, iar grozăvia din Morgul este ţinută departe; doar astfel sunt păstrate pacea şi libertatea pe meleagurile de dincolo de noi, dinspre Apus. Dar dacă Râul ce noi îl apărăm va cădea în mâini vrăjmaşe, ce va fi atunci?