Şi uite că acel ceas pare să nu fie prea departe. Fum se înalţă din nou din Orodruin, numit de noi Muntele Osândei. Puterea Tărâmului Negru se înteţeşte şi straşnic ne mai apasă. Când s-a întors Duşmanul, poporul nostru a fost alungat din Thilien, ţara noastră preafrumoasă la răsărit de Râu, cu toate că ne-am păstrat o fortăreaţă acolo şi un corp de oştire. Dar chiar în acest an, în zilele lui iunie, s-a pornit pe neaşteptate război împotriva noastră dinspre Mordor şi am fost alungaţi. Ne-au copleşit, atât de mulţi erau, căci Mordor s-a aliat cu Răsăritenii şi cu sângerosul Haradrim; dar nu din pricina numărului lor am fost înfrânţi. Ci se afla acolo o putere pe care n-o simţiserăm niciodată înainte.
Unii spuneau că putea fi văzută, precum un călăreţ uriaş şi negru, o umbră întunecată în lumina lunii. Oriunde se ivea, un fel de nebunie îi cuprindea pe vrăjmaşi, în schimb ai noştri, până şi cei mai viteji, erau cuprinşi de spaimă, încât cal şi călăreţ se dădeau bătuţi şi-o rupeau la sănătoasa. Doar o mână din oştirea noastră de la răsărit s-a mai întors, distrugând ultimul pod ce încă se mai afla în mijlocul ruinelor din Osgiliath.
M-am aflat în compania ce-a apărat podul, până când s-a năruit în spatele nostru. Doar patru s-au salvat înotând: fratele meu şi cu mine, şi alţi doi. Dar noi luptam şi mai departe, apăram tot ţărmul apusean al râului Anduin; şi cei ce stau la adăpost dincolo de noi ne ridică în slăvi ori de câte ori aud de numele nostru: multe laude, însă prea puţin ajutor. Doar dinspre Rohan se mai îndreaptă spre noi oameni atunci când îi chemăm.
În ceasul acesta rău am venit cu solie până la Elrond, străbătând multe leghe presărate cu primejdii: timp de o sută zece zile am călătorit de unul singur. Numai că eu nu aliaţi de război caut. Puterea lui Elrond stă în înţelepciunea lui, nu în arme, aşa se zice. Am venit să cer un sfat şi descâlcirea unor vorbe tare nedesluşite. Căci în ajunul unui atac neaşteptat fratele meu a avut un vis pe când dormea un somn chinuit, iar mai apoi acelaşi vis i-a tulburat somnul adeseori, şi o dată mi s-a arătat şi mie.
În acel vis se făcea că bolta de la răsărit se întunecă şi un tunet se auzea tot mai răsunător, dar la Apus o lumină palidă se întrezărea pe cer şi din ea am auzit o voce, îndepărtată şi totuşi răspicată, care striga:
Puţin am putut pricepe noi din aceste vorbe şi ne-am dus să i le spunem tatălui nostru, Seniorul din Minas Tirith, căci el cunoaşte istoriile din Gondor. Atât s-a priceput să ne spună, anume că Imladris era în străvechime un nume dat de elfi unei văi îndepărtate la miazănoapte, unde trăia Elrond cel pe jumătate elf, cel mai învăţat dintre ştiutorii de istorii. Astfel că fratele meu, văzând cât de fără de nădejde era nevoia în care ne aflăm, s-a arătat nerăbdător să dea ascultare visului şi să caute acel Imladris; dar cum calea era îndoielnică şi cu primejdii nenumărate, am hotărât să pornesc eu în această călătorie. Tata şi-a călcat pe inimă când mi-a îngăduit să plec şi mult am umblat apoi pe drumuri uitate, căutând casa lui Elrond, de care mulţi auziseră, dar puţini ştiau unde se află.
— Şi aici, în casa lui Elrond, vei afla destule cât să te limpezeşti, spuse Aragorn, ridicându-se în picioare.
Îşi aruncă spada pe masa ce se afla în faţa lui Elrond şi toţi văzură că lama îi era despicată în două.
— Iată Sabia care s-a Despicat, spuse el.
— Şi cine eşti tu, şi ce legaturi ai cu Minas Tirith? vru să ştie Boromir, uitându-se cu uimire la faţa suptă a Pribeagului şi la pelerina lui roasă de vreme.
— El e Aragorn, fiul lui Arathorn, îl lămuri Elrond, şi se trage, prin nenumăraţi strămoşi, din fiul lui Isildur Elendil, din Minas Ithil. El este căpitanul Dunedainilor de la Miazănoapte, şi puţini au rămas în zilele noastre din acel neam.
— Atunci al tău este, şi nicidecum al meu, strigă Frodo uluit, sărind în picioare ca şi cum s-ar fi aşteptat ca Inelul să-i fie cerut de îndată.
— Scoate Inelul la lumină, Frodo, îi ceru Gandalf solemn. A sosit clipa. Ridică-l să-l vedem, şi atunci Boromir va înţelege şi celelalte vorbe ale ghicitorii sale.
Cineva sâsâi, cerând linişte, şi toţi ochii se întoarseră spre Frodo. Teama şi ruşinea puseseră pe neaşteptate stăpânire pe el; şi simţea o mare strângere de inimă să arate Inelul şi chiar scârbă să-l atingă. Ar fi vrut să fie undeva departe de acel loc. Inelul străluci şi sclipi atunci când îl înălţă cu mână tremurătoare dinaintea tuturor.
— Iată Blestemul lui Isildur, rosti Elrond.
Ochii lui Boromir se aţintiră scăpărând asupra inelului de aur.
— Piticuţul, murmură el. Să înţeleg că sfârşitul pentru Minas Tirith e aproape? Dar atunci de ce să căutăm o spadă frântă?
— Cuvintele nu însemnau sfârşitul pentru Minas Tirith, spuse Aragorn. Dar cu adevărat se apropie un sfârşit şi fapte măreţe. Căci sabia care s-a despicat este sabia lui Elendil şi s-a despicat sub trupul lui când a căzut. A fost păstrată cu sfinţenie de urmaşii săi, în timp ce tot ce a rămas moştenire de la el s-a pierdut; căci ştiam de la străbunii noştri că va fi să o făurim încă o dată atunci când se va fi găsit Inelul, Blestemul lui Isildur. Şi-acum că ai văzut sabia pe care o căutai, ce urmează să ceri? Casa lui Elendil doreşti poate să se întoarcă pe meleagurile Gondorului?
— N-am fost trimis să cer o favoare, ci doar să caut tâlcul unei ghicitori, răspunse Boromir mândru. E adevărat că suntem strânşi cu uşa, iar Spada lui Elendil ne-ar fi de-un ajutor nesperat — dacă un asemenea lucru ar putea într-adevăr să iasă din umbrele trecutului.
Se uită încă o dată la Aragorn, şi privirea îi era grea de îndoială.
Frodo simţi că Bilbo, care se afla alături de el, începea să-şi piardă răbdarea. Era limpede că situaţia în care era pus prietenul său îl irita. Se ridică deodată în picioare şi izbucni:
— Poate că versurile nu-s dintre cele mai bune, dar sunt cele nimerite — dacă ai nevoie de încă o dovadă după vorbele lui Elrond. Dacă pentru asta ai făcut o călătorie de o sută una zile, atunci fă bine şi ia-le în seamă.
Şi Bilbo se aşeză cu un mârâit.
— Eu am compus versurile astea, îi şopti el lui Frodo, pentru Dunadan, când mi-a povestit întâia dată povestea lui. Aproape că mi-aş dori să nu mi se fi isprăvit aventurile şi să fi putut merge cu el atunci când va veni vremea să se ducă.
Aragorn zâmbi către el; apoi se întoarse iarăşi spre Boromir.
— Eu unul te iert pentru îndoiala ce-o arăţi, spuse el. Prea puţin mă asemăn la chip cu Elendil şi Isildur aşa cum sunt înfăţişaţi în piatră, în toată măreţia lor, în sălile din Denethor. Eu nu-s decât urmaşul lui Isildur, nu Isildur însuşi. Am dus o viaţă neîndurătoare şi lungă; şi leghele ce se numără de aici până în Gondor sunt doar o fărâmă din neînchipuit de multele mele călătorii. Am trecut mulţi munţi şi multe râuri, de bătut am bătut multe şesuri, până hăt-departe în ţările Rhun şi Harad, unde stelele ne sunt străine.