— Aşa e, Tăticu’! îi dădu dreptate Unchiaşul. Nu numai că cei din neamul Brandybuck din Ţara Iedului trăiesc în Pădurea Bătrână; dar sunt şi un soi ciudat, aşa se pare. Da’, oricum ar fi, domnu’ Frodo e un hobbit tânăr, cum nu se poate mai de treabă. Tare mai seamănă cu domnu’ Bilbo, şi nu numai la chip. La urma urmei, tatăl lui a fost un Baggins. Un hobbit cumsecade şi preacinstit, aşa a fost domnu’ Drogo Baggins; nu s-a prea vorbit despre el până când a murit înecat.
— Înecat? întrebară mai multe voci în acelaşi timp. Auziseră ei zvonuri şi mai urâte decât acesta, de bună seamă; dar hobbiţilor le plac tare mult istoriile de familie, astfel că erau dispuşi s-o mai audă încă o dată.
— Păi, aşa zice lumea, continuă Unchiaşul. Vedeţi, domniile voastre: domnu’ Drogo, prin urmare, s-a însurat cu săraca domnişoara Primula Brandybuck. Ea era verişoară primară a domnului Bilbo al nostru, după mamă (mama ei fiind cea mai mică dintre fetele Bătrânului Took); iar domnu’ Drogo era vărul lui de-al doilea. Astfel, domnu’ Frodo este văr primar şi de-al doilea cu domnia sa, o dată din partea mamei şi-o dată din partea tatălui, cum s-ar zice, dacă mă-nţelegeţi. Iar domnu’ Drogo stătea la Conacul Coniac cu socrul său, bătrânul Jupân Gorbadoc, aşa cum făcuse adesea după însurătoare (avea o mare slăbiciune pentru mâncare, iar batrânu’ Gorbadoc întindea mese îmbelşugate); şi ieşea cu barca pe Râul Viniac; şi într-o bună zi el şi nevasta lui s-au înecat, iar bietu’ domnu’ Frodo era doar un copil pe vremea aia.
— Am auzit c-au ieşit pe râu după cină, la lumina lunii, zise Bătrânul Noakes; şi barcă s-a scufundat din pricina că Drogo era prea greu.
— Iar eu am auzit că ea l-a împins în apă şi el a tras-o după sine, spuse Roşcovanul, un morar din Hobbiton.
— N-ar trebui s-asculţi la tot ce se zice, Roşcovane, îl sfătui Unchiaşul, care nu-l prea avea la suflet pe morar. Pricini nu sunt să mergi cu vorba despre care-a-mpins şi care-a tras. Bărcile sunt destul de parşive şi când stai liniştit, ca să mai fie nevoie să căutăm alte explicaţii. Oricum, domnu’ Frodo, că de el era vorba, a rămas orfan şi abandonat, s-ar putea zice, printre toţi ciudaţii ăia din Ţara Iedului, dar şi până atunci crescuse la Conacul Coniac. Un loc deocheat, locul ăla, zău aşa. De când se ştie, Jupân Gorbadoc să tot fi avut vreo câteva sute de legături, nici mai mult, nici mai puţin, în casa aia. Domnu’ Bilbo nici c-a făcut faptă mai bună la viaţa lui atunci când l-a adus pe băiat să trăiască printre suflete cumsecade.
— Da’ socotesc eu c-a fost o lovitură tare urâtă pentru ăia din neamul Sackville-Baggins. Chiteau ei c-or să pună mâna pe Fundătură, atunci când a pornit-o în lume şi dus a fost, de l-au crezut mort. Şi numa’ ce se-ntoarce şi le zice să-şi ia tălpăşiţa; şi de-atunci tot trăieşte şi n-arată nici c-o zi mai bătrân, fie binecuvântat! Şi pe nepusă masă scoate de unde-de neunde un moştenitor, şi cu hârtii în regulă. Neamul Sackville-Baggins n-o să mai calce pragul Fundăturii în veci, sau măcar aşa tragem nădejde.
— Am auzit c-ar fi nişte bănişori frumoşi pitiţi acolo înăuntru, se băgă în vorbă un străin, un oaspete venit cu treburi tocmai din Michel Delving, din Meleagul de la Răsărit. Tot vârful măgurii domniilor voastre e brăzdat de tuneluri doldora de cufere pline cu aur şi argint şi giuvaiericale, aşa am auzit.
— Atunci ai auzit mai multe decât am eu de unde şti, răspunse Unchiaşul. Nu am cunoştinţă de giuvaiericale. Domnu’ Bilbo e darnic cu banii şi s-ar zice că nu duce lipsă de ei; de lucrătura de tuneluri însă nu am cunoştinţă. L-am văzut pe domnu’ Bilbo când s-a-ntors, să tot fie şaizeci de ani de-atunci, când încă eram un flăcăiandru. Abia intrasem ca ucenic la bătrânu’ Holman (era văr cu taică-meu), da’ el m-a luat la Fundătura să-l ajut să-i ţinem deoparte pe cei ce dădeau să umble şi să calce peste tot prin grădină când se făcea vânzarea. Şi numa’ ce ne pomenim cu domnu’ Bilbo că urcă Măgura călare pe-un ponei, cu nu ştiu câţi ditamai sacii doldora şi două cufere. Nu mă-ndoiesc că erau doldora de comorile ce le strânsese pe meleaguri străine, pe unde se zice că-s munţi de aur; dar nu atât cât să umple tuneluri întregi. Fiu-meu Sam va fi ştiind însă mai multe despre asta. El e toată ziua-bună ziua la Fundătura. Şi e nebun după poveşti din vremuri de demult şi stă şi-ascultă tot ce-i povesteşte domnu’ Bilbo. Domnu’ Bilbo l-a-nvăţat să scrie şi să citească pe limba lui — fără vreun gând rău, să ştiţi asta, şi nădăjduiesc nici să nu iasă vreun pocinog din atât. Elfi şi Dragoni! îi zic eu. Varza şi cartofii sunt mai buni pentru alde mine şi tine. Nu te-ncurca în treburile ălora mai presus de tine, de nu vrei să te trezeşti cu pocinoage de n-ai să le poţi duce, zic. Şi-o zic şi altora, adaugă el, aruncând o privire străinului şi morarului.
Dar cei de faţă nu se lăsară convinşi de avertismentul Unchiaşului. Legenda avuţiei lui Bilbo era de-acum bine înfiptă în minţile hobbiţilor celor tineri.
— Ehei, da’ de-atunci şi-a mai tot sporit avuţia, nu se lăsă morarul, dând glas părerii celor mai mulţi. E dus adesea de-acasă. Şi uitaţi-vă numa’ la străinii ce-i calcă praguclass="underline" gnomi care se furişează noaptea şi solomonarul ăla bătrân şi rătăcitor, Gandalf, şi câţi alţii. Orice-ai spune, Unchiaşule, da’ Fundătura e-un loc tare ciudat, şi cei care locuiesc acolo sunt şi mai ciudaţi.
— Şi domnia ta n-ai decât să spui ce pofteşti despre lucruri pe care nu le ştii mai bine decât te pricepi la vâslit, domnule Roşcovan, i-o-ntoarse Unchiaşul, pornit mai abitir decât oricând împotriva morarului. Dacă asta-nseamnă ciudăţenie, atunci nu ne-ar strica mai multă ciudăţenie din asta prin părţile noastre. Sunt unii nu prea departe de-aici care n-ar oferi nici o halbă de bere unui prieten, chiar dacă ar trăi într-o vizuină cu totul şi cu totul din aur. Dar la Fundătura toate lucrurile se fac aşa după cum se cuvine. Sam al meu zice că toată lumea o să fie invitată la petrecere şi-or să se împartă daruri, luaţi aminte, daruri la toată lumea — chiar luna asta, adică.
Acea lună era septembrie, şi mai frumoasă nici că se putea. A doua sau a treia zi s-a zvonit (mai mult ca sigur că de la Sam atoateştiutorul pornise zvonul) că or să fie focuri de artificii — mai mult chiar, artificii cum nu mai fuseseră văzute în Comitat de mai bine de-un secol, chiar aşa, de la moartea Bătrânului Took.
Vremea trecea şi Ziua se apropia din ce în ce. Într-o seară, un car cu aspect neobişnuit, încărcat cu pachete cu aspect neobişnuit, îşi făcu apariţia în Hobbiton şi urcă opintit Măgura spre Fundătura. Surprinşi, hobbiţii îşi iţiră capetele prin uşile luminate cu lămpaşe, ca să caşte gura în urma lui. Carul era mânat de străini care cântau cântece ciudate: gnomi cu bărbi lungi şi glugi mari. Câţiva dintre ei rămaseră peste noapte la Fundătura. La capătul celei de-a doua săptămâni a lui septembrie, o căruţă străbătu satul Lângă Ape, venind în plină zi dinspre Podul Viniac. De data asta, pe capră se afla un singur căruţaş bătrân. Purta o pălărie albastră cu ţugui înalt, o mantie cenuşie, lungă până-n pământ, şi o eşarfă argintie. Avea barba lungă şi sprâncene stufoase, care ieşeau pe sub borul pălăriei. Copilandrii hobbiţi se luară alergând după căruţă cât era Hobbitonul de lung şi pe Măgura în sus. Căruţa era încărcată cu artificii, aşa cum bănuiseră şi ei. Ajuns în faţa uşii lui Bilbo, Bătrânul începu să descarce pachete mari de artificii de toate soiurile şi formele, fiecare purtând ca inscripţie un G roşu mare şi o rună elfică.