Dar casa mea, atâta şi aşa cum este, se află la Miazănoapte. Căci acolo au trăit urmaşii lui Valandil, într-o linie neîntreruptă din tată-n fiu, timp de multe generaţii. Zilele noastre s-au întunecat, iar noi ne-am risipit; dar sabia a ajuns în mâinile unui nou stăpân. Şi iată ce-ţi voi spune ţie, Boromir, înainte să isprăvesc. Singuratici suntem noi, Pribegii din pustietate, vânătorii, dar întotdeauna îi vom vâna pe slujitorii Duşmanului; căci se găsesc în multe locuri, nu numai în Mordor.
Ascultă, Boromir, dacă ar fi fost Gondor o fortăreaţă trainică, altul ne-ar fi fost jocul. Multe lucruri rele sunt pe lume, cărora zidurile voastre puternice şi săbiile strălucitoare nu le pot sta împotrivă. Ştiţi prea puţine despre tărâmurile ce se întind dincolo de hotarele voastre. Vorbeşti despre pace şi libertate? Cei de la Miazănoapte nu le-ar fi cunoscut de n-am fi fost noi. I-ar fi răpus teama. Dar când lucruri întunecoase ies dintre dealurile nelocuite sau se furişează afară din pădurile neînsorite şi dau de noi, o rup la fugă din calea noastră. Ce drumuri ar mai cuteza careva să străbată, ce siguranţă ar mai fi în ţinuturile liniştite, sau noaptea în casele oamenilor simpli, dacă Dunedainii ar dormi sau ar fi coborât cu toţii în mormânt?
Şi cu toate astea, nouă ni se aduc mai puţine mulţumiri decât vouă. Drumeţii ne privesc cu ochi răi, iar sătenii născocesc porecle pline de dispreţ pentru noi. „Pas Mare” îmi zice un grăsan ce locuieşte la o zi depărtare de căile bătute de vrăjmaşi la vederea cărora i s-ar opri inima-n piept sau care i-ar preface în praf şi pulbere orăşelul, de n-ar fi păzit cu străşnicie zi şi noapte. Dar lăsam lucrurile aşa cum sunt. Dacă neştiutorii trăiesc fără griji şi teamă, neştiutori să rămână, iar noi în taină vom veghea să-şi ducă astfel viaţa mai departe. Aceasta a fost menirea seminţiei mele, în vreme ce anii s-au lungit şi iarba a crescut.
Şi uite că lumea se schimbă acum încă o dată. Un alt ceas răsună. Blestemul lui Isildur a fost găsit. Lupta ne bate la uşa. Spada va fi făurită ca nouă. Iar eu voi veni la Minas Tirith.
— Spui că Blestemul lui Isildur a fost găsit, zise Boromir. Am văzut un inel strălucitor în mâna Piticuţului; numai că Isildur a pierit înainte să fi început evul acestei lumi, aşa se spune. De unde ştiu înţelepţii că acest inel este al lui? Şi cum de s-a păstrat de-a lungul atâtor ani, până a fost adus aici de un sol atât de ciudat?
— Ţi se vor spune toate acestea, îi făgădui Elrond.
— Dar nu acum, te rog, jupâne, scânci Bilbo. Soarele a ajuns la ceasul amiezii şi simt o nevoie năprasnică de ceva care să-mi dea puteri.
— Pe tine nu te-am poftit încă să vorbeşti, zâmbi Elrond. Dar o fac acum. Hai. Spune-ne povestea ta. Şi dacă n-ai apucat să-ţi pui în versuri istorisirea, poţi să ne-o zici cu vorbe nemeşteşugite. Cu cât va fi mai scurtă, cu atât mai degrabă te vei putea înviora.
— Prea bine, acceptă Bilbo. Voi face precum m-ai rugat. Dar voi spune povestea adevărată. Şi de sunt pe-aici dintre cei care m-au auzit spunând-o altfel — aruncă o privire piezişă spre Gloin — îi voi ruga s-o uite şi să mă ierte. N-am dorit, în acele zile, decât să-i conving pe toţi că eram de drept stăpânul comorii şi astfel să scap de numele de hoţ ce mi se dăduse. Dar poate că acum înţeleg lucrurile ceva mai bine. Orice-ar fi fost atunci, iată ce s-a întâmplat.
Pentru unii aflaţi în sală, povestea lui Bilbo era cu totul nouă, drept care ascultau cu uimire, în vreme ce bătrânul hobbit, nicidecum nemulţumit, le spunea aventura sa cu Gollum de la cap la coadă. N-a lăsat deoparte nici o singura ghicitoare. Şi ar fi povestit şi despre petrecere şi dispariţia sa din Comitat, dacă i s-ar fi îngăduit; dar Elrond ridică mâna.
— Bine povestit, prietene, însă pentru acum e destul. Ne ajunge să ştim că Inelul a fost trecut lui Frodo, moştenitorul tău. Lasă-l pe el să spună mai departe.
Mai puţin dornic să vorbească decât Bilbo, Frodo le spuse despre tot ce făcuse cu Inelul din ziua în care intrase în grija sa. Fiecare etapă a călătoriei sale din Hobbiton şi până la Vadul Urşilor fu descusută şi cumpănită şi tot ce-şi putea aminti despre Călăreţii Negri fu întors pe toate feţele. Într-un târziu se aşeză la loc în jilţul său.
— Nu te-ai descurcat rău, i se adresă Bilbo. Ai fi putut scoate o poveste bună, dacă nu te-ar fi întrerupt ăştia tot timpul. Am încercat să-mi fac nişte însemnări, dar va trebui să le revedem amândoi ceva mai târziu, dacă e să le pun pe hârtie. Se pot scoate nu ştiu câte capitole din ce-ai păţit până să ajungi aici.
— Da, povestea este lungă, îi dădu Frodo dreptate. Dar încă nu mi se pare încheiată. Vreau să mai aflu multe lucruri, mai cu seamă despre Gandalf.
Galdor de Ia Limanuri, care şedea în apropierea lui, îi auzi cuvintele.
— Că bine zici! strigă el şi, răsucindu-se spre Elrond, spuse: înţelepţii or fi având pricinile lor întemeiate să fie încredinţaţi că inelul tinerelului ăstuia e cu adevărat Marele Inel despre care se vorbeşte de atâta vreme, chiar dacă acest lucru pare greu de crezut de către cei ce ştiu mai puţin. Dar nu s-ar putea să aflăm şi dovezile? Şi aş mai pune o întrebare: Cum rămâne cu Saruman? E învăţat, cunoaşte Istoria Inelului, cu toate acestea nu este aici cu noi. El ce sfat ne dă — dacă are habar de ceea ce ne-a fost dat să auzim aici?
— Întrebările tale, Galdor, au legătură între ele, răspunse Elrond. Nu le-am dat deoparte şi vor primi răspuns. Dar pe acestea e rândul lui Gandalf să le lămurească; iar pe el am să-l rog să vorbească la urmă, pentru că lui i se cuvine cea mai mare cinste şi, în aceste privinţe, el este cel care ştie cel mai bine totul.
— Unii dintre noi, Galdor, spuse Gandalf, ar putea crede că veştile aduse de Gloin şi urmărirea lui Frodo sunt îndeajuns dovezi că inelul hobbitului este un lucru de mare preţ în ochii Duşmanului. Cu toate acestea, este doar un inel. Pe cele Nouă le ţine Nazgul. Cele Şapte sunt duse departe sau distruse. (Auzindu-l, Gloin tresări, dar nu spuse nimic.) Despre cele Trei ştim şi noi. Ce este atunci acesta de-aici, ca Duşmanul să-l dorească atât?
Cu adevărat, mult timp s-a scurs între Râu şi Munte, între pierdere şi regăsire. Dar golul din ştiinţa înţelepţilor a fost umplut în cele din urmă. Prea încet, totuşi. Căci Duşmanul ne-a urmat îndeaproape, chiar mai îndeaproape decât m-am temut. Dar e bine că abia în anul ăsta, în vara asta, după cât se pare, a aflat întregul adevăr.
Unii îşi vor aminti că acum mulţi ani eu însumi am cutezat să trec pragul Necromantului din Don Guldur, să-i cercetez în taină ştiinţa, şi astfel să aflu că temerile noastre erau adevărate: el însuşi nu era altul decât Sauron, Duşmanul nostru din străvechime, care căpăta încă o dată formă şi-şi strângea din nou puterile. Şi sunt şi dintre cei care-şi vor aminti că Saruman ne-a povăţuit să nu-l atacăm pe faţă, astfel că vreme îndelungată n-am făcut altceva decât să stăm cu ochii pe el. În cele din urmă, cum umbra lui Sauron creştea, Saruman nu s-a mai împotrivit şi Sfatul şi-a adunat toate forţele şi a alungat răul din Codrul Întunecimii — şi asta s-a petrecut chiar în anul în care a fost găsit acest Ineclass="underline" un noroc tare ciudat, dacă a fost cu adevărat noroc.
Dar întârziasem prea mult, aşa cum prevestise Elrond. Sauron stătuse şi el la pândă şi se pregătise de cu vreme împotriva atacului nostru, cârmuind Ţinutul Mordor de departe, ajutat de cei din Minas Morgi, unde trăiau cei Nouă slujitori ai săi, şi asta până a fost totul pregătit. Atunci abia s-a dat bătut în faţa noastră, dar numai s-a prefăcut că fuge, căci curând după aceea s-a refugiat în Turnul Întunericului şi s-a dat în vileag. Şi tot atunci s-a adunat sfatul pentru ultima oară; căci aflaserăm de-acum că ceea ce căuta el cu atâta înfrigurare era acest Inel. Ne-am temut că avea cunoştinţe de care noi nu prinsesem de veste. Dar Saruman a zis că nu şi a repetat ceea ce ne spusese şi înainte: anume că acest Unu nu va mai fi nicicând găsit pe Pământul-de-Mijloc.