Cele două turnuri

J.R.R. Tolkien Cele două turnuri

Trei inele pentru Regii elfilor cei de sub soare,
Şapte pentru ei, stăpânii gnomilor din săli de stâncă
Nouă, Oamenilor care ştiu că-n lumea lor se moare,
Unul pentru Seniorul Întunecimii-n noaptea lui adâncă
Unde-s Umbrele în Ţara Mordor, ca să le găsească
Şi pe toate să le-adune un inel, şi altul nime,
Să le ferece pe toate, astfel să le stăpânească,
Unde-s Umbrele, în Ţinutul Mordor, în întunecime.

Sinopsis

Aceasta este partea a doua a STĂPÂNULUI INELELOR.

În prima parte, Frăţia Inelului, ni s-a relatat despre modul în care Gandalf cel Sur a descoperit că inelul pe care îl avea Frodo, hobbitul, era, de fapt, acel Inel, acel Unu, căpetenia tuturor Inelelor Puterii. Tot acolo se povesteşte despre cum au fugit Frodo şi prietenii săi din Comitatul tihnit care era casa lor, urmăriţi de teroarea Călăreţilor Negri din Mordor, până când, într-un târziu, sprijiniţi de Aragorn, Pribeagul din Eriador, au ajuns, după peripeţii cumplite, la Casa lui Elrond din Vâlceaua Despicată. Acolo s-a ţinut Marele Sfat al lui Elrond, unde s-a luat hotărârea să se încerce distrugerea Inelului, iar Frodo a fost uns Purtător al acestuia. Apoi au fost aleşi însoţitorii Inelului care aveau menirea să-l sprijine în făptuirea isprăvii de a ajunge, dacă-l ţineau puterile, la Muntele de Foc din Mordor, tărâmul vrăjmaşului însuşi, singurul loc unde putea fi nimicit Inelul. Din această frăţie făceau parte Aragorn şi Boromir, fiul Seniorului din ţinutul Gondor, reprezentând oamenii; Legolas, fiul celui de-al unsprezecelea rege din Codrul Întunecat, din partea elfilor; Gimli, fiul lui Gloin de la Muntele Singuratic, reprezentant al gnomilor; Frodo şi slujitorul său, Sam cel Înţelept, dimpreună cu mai tinerii lui camarazi de arme, Meriadoc şi Peregrin, din partea hobbiţilor; şi Gandalf cel Sur.

Frăţia se depărtase în taină de Vâlceaua Despicată, luând-o spre miazănoapte; zădărnicindu-li-se încercarea de a trece iarna prin trecătoarea Caradhras, Gandalf i-a călăuzit printr-o poartă tainică şi au pătruns în uriaşele Mine ale Moriei, căutând o cale pe sub munţi. Acolo, Gandalf s-a prăbuşit într-un hău întunecat, în vreme ce se lupta cu un duh cumplit al adâncurilor. Dar Aragorn, despre care se dovedise între timp a fi moştenitorul tăinuit al Vechilor Regi din Apus, i-a condus de la Poarta de Răsărit a Moriei, prin ţinutul elfilor, Lorien, de-a lungul marelui Râu Anduin, până au ajuns la cascada Rauros. Îşi dăduseră deja seama că erau urmăriţi de tot soiul de iscoade, precum şi de făptura numită Gollum, stăpân odinioară al Inelului pe care încă îl mai poftea.

Acum erau nevoiţi să hotărască dacă era bine să o apuce spre răsărit, către Mordor, sau să-şi continue calea cu Boromir; să le dea o mână de ajutor celor din Minas Tirith, cetatea de căpetenie din Gondor, în războiul care bătea la uşă, ori să se despartă. În momentul în care a fost limpede că Purtătorul Inelului era hotărât să-şi continue călătoria lui fără nădejde către ţinutul Duşmanului, Boromir a încercat să-i smulgă Inelul cu forţa.

Partea întâi se termină cu prinderea lui Boromir în mrejele Inelului, cu fuga şi dispariţia lui Frodo şi a slujitorului său, Sam cel Înţelept, şi cu destrămarea a ceea ce rămăsese din Frăţie, în urma unui atac pe nepusă-masă al oştenilor orci, parte din ei în slujba Seniorului Întunecimii din Mordor, parte ai trădătorului Saruman din Isengard. Strădania Purtătorului Inelului părea deja sortită eşecului.

Acum, această a doua parte, Cele două turnuri, povesteşte despre ce s-a mai ales de membrii Frăţiei Inelului după risipirea acesteia, până la venirea Marelui Întuneric, şi despre izbucnirea Războiului Inelului, care urmează să fie relatată în cea de-a treia şi ultima parte.

CARTEA A TREIA

I Pieirea lui Boromir

Aragorn urca dealul pieptiş, în fugă. Din când în când, se pleca la pământ. Hobbiţii aveau pasul uşor şi urmele lor nu erau lesne de desluşit, nici măcar pentru un Pribeag, însă către creastă, cărăruia se încrucişa cu un pârâu, aşa că desluşi în glia reavănă ceea ce căuta. „Pricep prea bine semnele acestea, îşi zise el. Frodo s-a avântat pe deal, în sus. Mă-ntreb ce-o fi văzut de pe culme. Dar, iată, cale-ntoarsă a făcut şi-a coborât colina iar.”

Aragorn şovăi. Îşi dorea şi el să ajungă pe jilţul înalt, nădăjduind să vadă de acolo ceva care să-l călăuzească printre nedumeririle sale; dar timp n-avea de irosit. Ţâşni deodată înainte şi porni în fugă către culme, luând-o de-a curmezişul peste lespezile uriaşe, apoi în sus, pe scări. Se aşeză pe jilţul înalt şi privi în zare. Numai că soarele îi păru întunecat, iar lumea înnegurată, depărtată. Îşi aruncă ochii împrejur, pornind dinspre miazănoapte, dar, afară de colinele din zare, nimic nu i se dezveli privirii; iar de nu s-ar fi aflat aşa departe, ar fi văzut din nou, în tăriile cerului, o pasăre uriaşă, ca o pajură, lăsându-se molcom, în cercuri largi, la pământ.

Şi, chiar în vreme ce scruta împrejurimile, urechea lui dibace prinse nişte sunete ce veneau dinspre codrii de la poale, de pe malul apusean al Râului. Se încordă. Auzi strigăte şi printre ele desluşi cu groază nespusă glasurile aspre ale orcilor.

Apoi, brusc, răsună chemarea adâncă a unui corn măreţ, iar vaierul lui se izbi de povârnişuri şi ecoul umplu hăurile, copleşind cu un urlet atotputernic vuietul cascadei.

― Cornul lui Boromir! strigă el. E la ananghie! Ţâşni de pe scări şi făcu un salt pe cărăruie.

― Vai mie! Mă urmăreşte nenorocul astăzi şi toate-mi merg de-a-ndoaselea. Unde-o fi Sam?

Pe măsură ce alerga, strigătele deveneau tot mai puternice, dar cornul răsuna acum mai slab, mai sfâşietor. Fioroase şi pătrunzătoare se înălţau ale orcilor urlete şi, fără veste, chemarea cornului pieri. Aragorn străbătu ultimul povârniş, dar, înainte să ajungă la poalele colinei, vacarmul se potoli; şi când o luă la goană spre stânga, într-acolo, sunetul se stinse treptat, până nu se mai auzi deloc. Se năpusti printre arbori, scoţându-şi spada lucitoare şi strigând Elendil! Elendil!

Îl găsi pe Boromir într-o poieniţă din apropierea lacului ― să fi fost la o milă de Parth Galen. Stătea sprijinit cu spatele de un copac uriaş, de parcă s-ar fi odihnit. Dar Aragorn văzu că era ciuruit de-o groază de săgeţi cu pană neagră; ţinea încă în mână sabia, frântă însă, de la mâner; alături stătea cornul spart în două. Împrejurul şi la picioarele lui, zăceau mormane de orci măcelăriţi.

Aragorn îngenunche lângă el. Boromir deschise ochii şi se căzni să vorbească.

Până la urmă, rosti molcom:

― Am încercat să-i iau Inelul lui Frodo. Îmi pare rău, mi-am dat obolul…

Se uită pieziş la vrăjmaşii răpuşi.

― S-au dus piticuţii, orcii i-au luat cu ei. Cred însă că-s în viaţă, pentru că i-au pus în lanţuri.

Tăcu şi pleoapele-i căzură grele. După o clipă, rosti iar:

― Rămas-bun, Aragorn. Du-te la Minas Tirith şi scapă-mi oamenii. Eu, unul, am dat greş.

― Nu, zise Aragorn, luându-i mâna şi sărutându-l pe frunte. Am biruit. Puţini se pot lăuda cu astfel de izbândă. Fii pe pace. Minas Tirith n-o să cadă.

Boromir surâse.

― Încotro au luat-o? Era şi Frodo cu ei? întrebă Aragorn. Dar Boromir nu mai rosti nici o vorbă.

― Vai mie! făcu Aragorn. Astfel se stinge vlăstarul lui Denethor, Seniorul Turnului Străjii. Şi ce sfârşit amar! Frăţia-i toată risipită. Şi cel care-a greşit sunt eu. Zadarnic s-a-ncrezut Gandalf în mine. Acum ce să mai fac? Boromir mi-a lăsat cu limbă de moarte să plec la Minas Tirith şi asta e şi voia inimii mele; dar unde-or fi Inelul şi Purtătorul lui? Cum să le dau de urmă, ca să salvez onoarea din ruină?