Acolo i-am împresurat şi-am purtat bătălia ieri, în zori. Cincisprezece oameni am pierdut şi, vai mie, doisprezece cai! Căci orcii erau mai numeroşi decât ne-am aşteptat. Li se alăturaseră alţii, dinspre răsărit, de dincolo de Râul cel Mare; dâra lor spurcată se vede ceva mai spre miazănoapte. Iar alţii, tot aşa, s-au ivit din pădure. Orci mari, care purtau şi ei pecetea Mâinii Albe a Isengardului; aceştia-s mai puternici şi mai sângeroşi decât ceilalţi. Oricum, i-am terminat pe toţi. Dar am pierdut prea multă vreme. E nevoie de noi la miazăzi şi la apus. Nu veniţi şi voi? După cum vedeţi, cai avem şi de prisos. Să lăsăm spada să-şi facă treaba de care, har Domnului, nu duce lipsă. Şi-apoi i-am da de lucru securii lui Gimli şi arcului lui Legolas, de vor fi vrând să-mi ierte vorbele nesăbuite pe care le-am rostit despre Doamna Pădurii. Am vorbit ca tot omu’ de pe meleagul meu şi-aş vrea cu bucurie să-nvăţ să glăsuiesc meşteşugit.
― Aduc mulţumire pentru tot ce-mi spui, zise Aragorn, şi inima-mi dă ghes să vin cu tine; dar n-am cum să-mi părăsesc tovarăşii, cât mai e o nădejde.
― Nu-i nici o nădejde, zise Eomer. N-o să-i găseşti pe prietenii tăi la hotarele de miazănoapte.
― Şi totuşi, nu sunt nici îndărăt. Am dat de-un semn limpede, nu departe de Peretele de Răsărit, care îmi spune că măcar unul dintre ei trăieşte. Dar între zid şi dune n-am mai găsit altă urmă de-a lor şi nici o dâră nu se-abate într-o parte sau alta ― asta de nu m-oi fi înşelat cu totul.
― Şi-atunci, ce crezi că s-a ales de ei?
― Nu ştiu. Or fi fost măcelăriţi şi arşi de-a valma cu orcii; dar, zici tu, n-are cum să fie aşa, şi nici eu nu mă tem de asta. S-ar putea să fi fost duşi în pădure înainte ca voi să-i fi împresurat pe vrăjmaşi. Poţi să juri că nu v-a scăpat nimeni printre degete?
― Pot să jur că, după ce am dat de ei, nu ne-a scăpat nici un orc, zise Eomer. Am ajuns înaintea lor la poalele pădurii, iar dacă după aceea a reuşit cineva să se strecoare prin cercul nostru, atunci acela n-a fost orc şi-avea, cu siguranţă, puteri elfeşti.
― Prietenii noştri erau înveşmântaţi la fel ca noi, zise Aragorn; iar voi nu ne-aţi văzut nici pe lumină.
― Uitasem asta, rosti Eomer. Tare-i greu să mai ştii ceva sigur printre atâtea minuni. Lumea-i tot mai ciudată. Elful şi gnomul drumeţesc împreună ziua-n amiaza mare, pe câmpiile noastre; iar făpturile stau de vorbă cu Doamna Pădurii, deşi-s pe lumea asta; şi spada se întoarce la războiul ce-a izbucnit în negura vremilor, când strămoşii noştri au pornit călare spre Obşte. Ce le-ar mai fi cu putinţă să facă făpturilor cu judecată în astfel de timpuri?
― Ce-au făcut şi până acum, zise Aragorn. Binele şi răul nu se schimbă de azi pe mâine; şi n-au tâlcuri diferite printre elfi, gnomi şi oameni. Îi e dat făpturii să le desluşească, atât în Pădurea de Aur, cât şi la ea acasă.
― Aşa e, rosti Eomer. Dar eu nu mă-ndoiesc nici de voi, nici de ceea ce-mi spune inima. Totuşi nu mi-e cu putinţă să fac aşa cum aş vrea. E împotriva legii noastre să-i lăsăm pe venetici să hoinărească cum poftesc prin ţinut, câtă vreme regele însuşi nu le dă încuviinţarea; iar opreliştea-i mai mare acum, în vremuri de restrişte. Te-am rugat să te întorci de bunăvoie cu mine şi nu vrei. Şi nu-mi dă inima ghes să pornesc bătălia cu o sută contra trei.
― Nu cred că legea voastră-i făcută pentru aşa ceva, zise Aragorn; şi, să fim drepţi, nici eu nu sunt un venetic, căci am mai fost pe-aici de multe ori şi-am călărit cu ceata rohirrimilor, deşi sub alt nume şi sub o altă înfăţişare. Nu te-am mai văzut, pentru că eşti prea tânăr, dar am stat de vorbă cu Eomund, tatăl tău, şi cu Theoden, fiul lui Thengel. Pe vremuri, nici o înaltă faţă din ţinutul acesta n-ar fi stăvilit vreodată vreo făptură în a-şi duce la capăt o faptă vitejească aşa cum e a mea. Măcar e limpede că am datoria să-mi continui calea. Ei hai, fiu al lui Eomund, trebuie să alegi până la urmă. Ajută-ne sau, dacă nu, lasă-ne liberi să plecăm. Mai ai o cale: să-ţi duci la împlinire legea. Dar de-o vei face, puţini se vor întoarce la luptă alături de tine şi de regele tău.
Eomer chibzui o vreme, apoi vorbi:
― Amândoi trebuie să ne grăbim. Ai mei ard de nerăbdare s-o pornim la drum şi nădejdea voastră scade cu fiecare ceas. Iată ce-aleg: puteţi pleca; mai mult, am să vă-mprumut caii. Nu vă cer decât atât: când veţi fi isprăvit sau veţi vedea că totu-i în zadar, întoarceţi-vă cu caii prin Vadul Enţilor, la Meduseld, nobila casă din Endoras unde sade acum Theoden. Astfel îi vei dovedi că n-am greşit. Mă pun pe mine chezăşie şi poate chiar viaţa mea în joc că eşti de bună-credinţă. Să nu greşeşti.
― Nu voi greşi, zise Aragorn.
Nu mică le fu mirarea şi multe priviri întunecate şi îndoielnice îşi aruncară oamenii săi, când Eomer porunci să li se împrumute străinilor caii; dar numai Eothain îndrăzni s-o spună deschis.
― N-ar fi nimic dac-ar fi vorba de seniorul acesta din viţa din Gondor, aşa cum se laudă, zise el, dar cine-a mai auzit să i se dea unui gnom un cal din Obşte?
― Nimeni, spuse Gimli. Şi nu te teme: nici nu se va mai auzi de-aşa ceva. Mai bine merg pe jos, decât să m-aşez pe spinarea vreunei lighioane atât de mari, de voie sau de nevoie.
― Acum însă va trebui să-ncaleci, altfel ai să rămâi de căruţă, zise Aragorn.
― Hai, aşază-te-ndărătul meu, prietene Gimli, zise Legolas. Aşa o să fie totul bine; n-o să ai nevoie de nici un cal şi n-o să-ţi facă vreunul necazuri.
Lui Aragorn i se aduse un bidiviu murg vânjos, iar el îl încalecă.
― Hasufel îi e numele, zise Eomer. Fie să te poarte cu bine şi să-ţi aducă mai mult noroc decât lui Garulf, fostul lui stăpân.
Legolas primi un cal ceva mai mic şi mai deschis la culoare, dar nărăvaş şi focos. Pe-acesta îl chema Arod. Însă Legolas le ceru să-i scoată şaua şi frâul.
― N-am trebuinţă de ele, zise el, încălecându-l uşor, dintr-o săltare şi, spre mirarea lor, Arod se arătă blând şi gata să-l slujească, mişcându-se de colo-colo, fără crâcnire: aşa se purtau elfii cu dobitoacele alese.
Gimli fu urcat îndărătul prietenului său de care se încleşta încrâncenat, de parcă era Sam Gamgee într-o barcă.
― Drum bun şi fie să afli ceea ce cauţi! strigă Eomer. Să te întorci cât poţi de iute; şi fie ca spadele noastre să lucească, atunci, alături.
― Mă voi întoarce, zise Aragorn.
― Şi eu mă voi întoarce, adăugă Gimli. Înţelepciunea lui Lady Galadriel ne desparte încă şi voiesc să-ţi împărtăşesc câte ceva despre vorba ei dulce.
― Om trăi şi-om vedea, făcu Eomer. Atâtea lucruri s-au întâmplat, încât deprinderea rugăciunii unei zâne sub loviturile duioase ale securii unui gnom îmi vor părea floare la ureche. Drum bun!
Şi cu acestea, se despărţiră. Tare iuţi erau bidiviii din Rohan. Când nu peste mult Gimli îşi întoarse privirile, ceata lui Eomer abia de se mai zărea în depărtare. Aragorn nu se uită îndărăt; urma în goană dâra, cu capul mult plecat, lipit de grumazul lui Hasufel. Curând ajunseră la marginea Scăldătorii Enţilor, iar acolo dădură peste urma cealaltă, despre care le vorbise Eomer, cum c-ar veni dinspre soare-răsare, de pe Platoul Golaş.