Se opriră la capătul celălalt al dealului cu spinarea lată şi se furişară pe sub un val înclinat de mărăcini. Ramurile lor răsucite, plecate la pământ, erau împânzite de un desiş de măceşi bătrâni. În adâncul lor, se deschidea o încăpere goală, podită cu crengi uscate şi rugi de mure, sub o boltă de lăstari primăvăratici şi de frunze. Acolo îşi traseră o vreme sufletul, prea obosiţi ca să mănânce; şi, uitându-se prin rariştea bolţii, văzură că se făcea ziuă.
Dar nu se lumină cu adevărat; văzură doar un fel de asfinţit maroniu, fără viaţă. Spre răsărit, se ivise o strălucire stinsă, roşiatică, dedesubtul norilor joşi; însă nu era îmbujorarea obişnuită a zorilor. Dincolo de întinderile de pământ, se încruntau la ei munţii din Ephel Diiath, negri şi fără formă, dinaintea cărora se îngrămădea noaptea fără sfârşit; culmile lor se desluşeau ameninţător pe strălucirea aceea de flăcări. Departe, în dreapta, spre apus, ieşea un pinten muntos uriaş, negru şi întunecat printre umbre.
― Încotro o luăm de-aici încolo? întrebă Frodo. Dincolo de bezna aia e Valea Morgul?
― Chiar trebuie să ne gândim la asta acum? făcu Sam. Doar n-o să mergem mai departe în ziua asta, dacă zi să numeşte!?
― Poate că nu, poate că nu, zise Gollum. Numa’ că o să plecăm curând spre Răscruce. Da, spre Răscruce. Ăla de-acolo-i drumu’; da, stăpâne.
Roşeaţa pâlpâitoare de peste Mordor se stinse. Asfinţitul se adâncea pe măsură ce se înălţau valurile nemăsurate de aburi la Răsărit şi se îndreptau agale spre ei. Frodo şi Sam mâncară puţin, apoi se întinseră, dar Gollum era neliniştit. Nu voia să ia din mâncarea lor, dar bău nişte apă, iar apoi se furişă târâş pe sub tufişuri, pufnind şi bombănind. Deodată se făcu nevăzut.
― Socot că s-a dus la vânătoare, zise Sam şi căscă.
De data asta, adormi el primul şi curând se cufundă într-un vis. Se făcea că era în grădina din Fundătura şi căuta ceva; dar avea o desagă grea în spinare, care îl încovoia. Locul părea cam îmburuienat şi neîngrijit; mărăcinii năpădeau straturile de la poalele gardului viu. „După câte văd, am de lucru; dar sunt aşa ostenit! ” îşi zicea el. Deodată, îşi aminti ce căuta. „Luleaua mea!” strigă şi se trezi. „Prostule!” îşi spuse când deschise ochii, întrebându-se de ce s-o fi întins sub gardul viu. „E totdeauna la tine-n raniţă!” Atunci îşi dădu seama mai întâi că, deşi pipa era la el, nu avea tutun; apoi, că se afla la sute de mile de vizuina Fundătura. Se ridică în capul oaselor. Părea că se întunecase. De ce l-o fi lăsat stăpânul lui să doarmă peste rând, chiar până seara?
― Nu v-aţi odihnit deloc, domnu’ Frodo? îl întrebă el. Cât e ceasul? E târziu, aşa-mi pare.
― Nu, nu e, îi răspunse Frodo. Dar ziua se întunecă în loc să se lumineze, din ce în ce mai tare. După câte-mi dau seama, nu-i încă amiază şi-ai dormit doar trei ore.
― Mă-ntreb ce se petrece, zise Sam. Vine vreo furtună? Dacă-i aşa, nu cred c-am văzut în viaţa mea ceva mai rău. Aş alege să fim într-o văgăună adâncă, decât să stăm aici, înţepeniţi în desiş.
Trase cu urechea.
― Ăsta ce mai e? Tunet, sau bubuit de tobe? Ce-o fi?
― Nu ştiu, îi răspunse Frodo. Se aud de-o bună bucată de vreme. Uneori parcă se cutremură pământul, alteori parcă-ţi zvâcneşte aeru-n urechi.
Sam se uită împrejur.
― Unde-i Gollum? întrebă el. Nu s-a întors încă?
― Nu, zise Frodo. N-a mai dat nici un semn de viaţă.
― Ştiţi, nu-l pot suferi, zise Sam. De fapt, în viaţa mea n-am luat ceva într-o călătorie de care să-mi pară rău atât de puţin să-l pierd. Dar nu m-ar mira deloc dacă, după atât amar de drum, şi-ar pune coada pe spinare taman acum, când avem mai mare nevoie de el; asta dac-o fi bun la ceva, ceea ce mă-ndoiesc.
― Uiţi de Smârcuri, spuse Frodo. Nădăjduiesc să nu i se fi întâmplat nimic.
― Iar eu nădăjduiesc să nu se ţină de cine ştie ce şmecherii. Şi să nu fi căzut în mâinile altcuiva, cum aţi zice domnia voastră. Pentru că, dacă-i aşa, o să dăm în curând de bucluc.
În clipa aceea, se auzi iar un zgomot huruitor şi bubuitor, de data aceasta mai puternic şi mai adânc. Pământul părea că li se cutremură sub picioare.
― Cred că oricum am dat de bucluc, zise Frodo. Mă tem că ăsta-i sfârşitul călătoriei noastre.
― Poate, spuse Sam; dar unde-i viaţă-i şi nădejde, cum obişnuia Unchiaşu’ meu să zică; şi poftă să-ţi umpli burdihanu’, cum mai adăuga adesea. Luaţi ceva în gură, domnu’ Frodo, şi-apoi odihniţi-vă un pic.
Ceea ce Sam bănuia a fi după-amiază trecu. Uitându-se afară, văzu doar o lume fără umbre, stingându-se molcom într-o beznă fără culoare şi fără formă. Văzduhul îi gâtuia, dar nu era cald. Frodo dormea zbuciumat, răsucindu-se de pe o parte pe cealaltă, şi uneori murmura. Lui Sam i se păru de două ori că rosteşte numele lui Gandalf. Timpul părea că tărăgănează la nesfârşit. Brusc, Sam auzi un şuierat îndărătul lui: apăruse Gollum în patru labe şi-acum se uita la ei cu ochi sclipitori.
― Treziţi-vă! Treziţi-vă! Treziţi-vă, somnoroşilor! şopti el. Treziţi-vă, nu-i vreme de pierdut! Trebuie să plecăm, da, trebuie să plecăm imediat. Nu-i vreme de pierdut.
Sam se holbă la el bănuitor; părea speriat sau tulburat de ceva.
― Să plecăm acum? Ce-ţi trece prin minte? Încă nu e timpul. Nu-i nici măcar ora ceaiului, asta în locurile cuviincioase unde există aşa ceva.
― Prostule! şuieră Gollum. Aici nu-i un loc cuviincios. Timpul trece, da, trece iute. N-avem vreme de pierdut. Trebuie să mergem. Deşteaptă-te, Stăpâne, deşteaptă-te!
Îl apucă pe Frodo cu ghearele, iar acesta, speriat din somn, se ridică brusc în capul oaselor şi îl înşfacă de braţ. Gollum se smulse din strânsoare şi se dădu îndărăt.
― Nu trebuie să fie proşti, şuieră el. Trebuie să plecăm. Nu-i vreme de pierdut!
N-a fost chip să scoată mai mult de la el. Unde fusese şi ce gândea de-i dădea aşa zor, nu voia să spună. Pe Sam îl copleşi o bănuială adâncă, pe care nu încercă să şi-o ascundă; dar Frodo nu arătă nimic din ceea ce-i trecea prin minte. Oftă, îşi ridică raniţa şi se găti să pătrundă în întunericul care nu înceta să se adune.
Gollum îi călăuzi cu mare băgare de seamă pe povârniş în jos, ţinându-se, pe cît se putea, la adăpost; iar când dădeau de locuri descoperite, o luau la fugă, aplecându-se aproape până la pământ; dar lumina era acum atât de slabă, încât nici măcar o fiară cu priviri ascuţite nu i-ar fi zărit cu uşurinţă pe hobbiţii cu glugile trase, înfăşuraţi în mantiile lor cenuşii, şi nici nu le-ar fi auzit mersul uşor, ca al făpturilor mici. Nu trosnea nici o rămurea, nu foşnea nici o frunză la trecerea lor; apoi se făcură nevăzuţi.
Merseră ce merseră, preţ de aproape un ceas, fără să rostească un cuvânt, unul după altul, copleşiţi de mohoreala şi de neclintirea absolută a ţinutului, spartă doar din când în când de un huruit slab, ca de tunet depărtat sau ca de tobe care răsunau prin văgăuni şi printre coline. Coborâră şi o luară spre miazăzi, tăind-o cît se putu de drept de-a lungul unei râpe nesfârşite, surpate, care se înclina dinspre munţi. Deodată, nu departe în faţă, văzură un pâlc de arbori desluşindu-se ca un zid. Pe măsură ce se apropiau, îşi dădură seama că erau foarte mari şi, după cât se părea, foarte bătrâni; se înălţau falnici încă, deşi vârfurile le erau sfrijite şi frânte, de parcă ar fi fost bătuţi de furtună şi de trăsnete, fără însă să poată fi doborâţi cu totul sau clintiţi din rădăcini.