Cele două turnuri

― Răscrucea, da, şopti Gollum; erau primele cuvinte rostite de când îşi părăsiseră ascunzătoarea. Pe-aici trebuie s-o luăm.

Se întoarse spre răsărit şi îi călăuzi în sus, pe povârniş; şi deodată, dinaintea lor apăru Drumul de Miazăzi şerpuind pe la poalele munţilor, până ce pătrundea în rotocolul mare de arbori.

― Ăsta-i singurul drum, şopti Gollum. Nu-i nici o cărare dincolo de drum. Nici o cărare. Trebuie să ne ducem la Răscruce. Dar daţi-i zor! Şi nu faceţi zgomot!

Se târâră furişat, precum cercetaşii în tabăra duşmană, şi se strecurară de-a lungul marginii dinspre apus, pe sub malul pietros, cenuşii ei înşişi, precum stâncile, şi cu pasul uşor, de pisică. Până la urmă, ajunseră la arbori şi descoperiră că stăteau într-un cerc mare, fără acoperiş, deasupra căruia se zărea cerul mohorât. Iar locurile dintre trunchiurile uriaşe arătau ca nişte bolţi mari şi întunecate dintr-o sală ruinată. în mijloc se întâlneau patru drumuri. Dindărătul lor pornea cel spre Morannon; le trecea pe dinainte Şi se pierdea în lunga lui călătorie către miazăzi; în dreapta urca drumul din vechiul Osgiliath şi, după ce se încrucişa cu celelalte, se pierdea în întunericul de la răsărit; acesta era cel de-al patrulea drum pe unde trebuiau s-o ia.

Cum se oprise o clipă împovărat de spaimă, Frodo zări o lumină strălucind pe chipul lui Sam, care stătea alături de el. Se întoarse şi văzu, dincolo de un arc de ramuri, drumul către Osgiliath, desfăşurat ca o panglică, îndreptându-se spre Apus. Acolo, departe, dincolo de tristul Gondor învăluit în umbră, scăpata soarele, care întâlnea până la urmă răsucirea domoală a linţoliului de nori şi se prăbuşea apoi într-o înflăcărare rea, spre Marea încă luminată. Strălucirea aceasta scurtă oglindi o siluetă care şedea neclintită şi solemnă, ca regii de piatră din Argonath. Era roasă de vreme şi vătămată de mâini aspre. Nu mai avea cap şi în locul lui cineva pusese o piatră rotundă, cioplită grosolan, în bătaie de joc, zugrăvită neîndemânatic de sălbatici, înfăţişând un chip care rânjeşte, cu un ochi mare şi roşu în mijlocul frunţii. Pe genunchi şi pe jilţul uriaş, precum şi pe soclu, erau risipite tot felul de mâzgălituri, amestecate cu simboluri scârboase, folosite de seminţia viermilor din Mordor. Deodată, Frodo zări capul bătrânului rege luminat de razele soarelui; zăcea rostogolit alături de drum.

― Priveşte, Sam! strigă el uluit. Priveşte! Regele are iar coroană! Găvanele ochilor lui erau goale şi barba sculptată sfărâmată, dar fruntea înaltă şi severă a statuii era încununată cu aur şi argint. O plantă agăţătoare cu flori ca nişte steluţe albe se căţărase de-a lungul frunţii, în semn de preţuire faţă de regele prăbuşit; iar printre cutele părului lui de piatră lucea galben iarba fermecată.

― Nu vor putea să tot cucerească, până-n vecii-vecilor, zise Frodo.

În clipa aceea, vedenia pieri. Soarele se scufundă şi se făcu nevăzut; noaptea neagră căzu, de parcă suflase cineva în luminare.

VIII Scările din Cirith Ungol

Gollum îl trase pe Frodo de mantie, sâsâind de frică şi de nerăbdare.

― Trebuie sssă plecăm, zise el. Nu e bine sssă ssstăm aici. Da-ţi-i zor!

Cu inima strânsă, Frodo întoarse Apusului spatele şi porni după călăuza sa, afundându-se în bezna Răsăritului. Lăsară în urmă pâlcul de arbori şi se târâră de-a lungul drumului, spre munţi. O vreme merseră drept înainte, dar curând o cotiră spre miazăzi, până ajunseră sub pintenul mare al stâncii pe care o văzuseră din depărtare. Smolit şi neîndurător se desluşea deasupra lor, mai întunecat decât cerul dindărăt. Drumul trecea pe la umbra pintenului, apoi o lua iar brusc spre răsărit şi drept în sus, pe povârnişul abrupt.

Frodo şi Sam abia-şi târau picioarele, cu inima grea, fără să le mai pese prea mult de primejdia care-i păştea. Frodo mergea cu capul plecat; povara îl trăgea în jos. De îndată ce trecuse de Marea Răscruce, greutatea pe care aproape c-o uitase în Ithilien începuse să-l apese iar. Simţi panta abruptă sub tălpi şi îşi ridică privirile ostenite; în clipa aceea văzu, exact cum îi spusese Gollum, cetatea Duhurilor Inelului. Se ghemui înspăimântat pe bolovani.

Înspre munţi se zărea o vale lungă, povârnită, ca un golf adânc de întuneric. Deasupra, în depărtare, cam pe la mijlocul văii, pe un tăpşan stâncos şi mai sus de pintenul întunecat care pornea din Ephel Diiath, se înălţau zidurile şi turnul din Minas Morgul. împrejur, cerul şi pământul erau întunecate, însă turnul strălucea de lumină. Dar nu de strălucirea lunară, adâncă şi bălaie din căuşul colinelor, care şiroia odinioară printre zidurile de marmură de la Minas Ithil, în Turnul Lunii. Căci, într-adevăr, mai palidă ca luna ce scăpată era lumina aceea acum, tremurătoare şi colcăitoare ca o ţâşnire urâtă a putreziciunii ― o lumină hoit, o lumină care nu arăta nimic. Atât între ziduri, cît şi în turn, se căscau nişte ferestre ― nenumărate găuri negre ce dădeau spre un pustiu lăuntric; dar partea de sus a turnului se roti încet, întâi într-o parte, apoi în cealaltă ― un cap uriaş, înfiorător, privind pieziş în noapte. O clipă, cei trei tovarăşi de drum încremeniră de spaimă, uitându-se într-acolo fără să-şi creadă ochilor. Gollum îşi veni primul în fire. Îi trase iar de poalele mantiilor, fără însă să scoată vreo vorbă. Mai-mai că-i târî pe amândoi după el. Păşeau fără nici o tragere de inimă, iar timpul părea că-şi încetineşte trecerea, aşa încât se scurgeau minute grele până izbuteau să facă un pas.

Astfel ajunseră, şontâc-şontâc, până la podeţul alb. Aici, drumul, care sclipea palid, trecea peste un pârâu din mijlocul văii şi continua şerpuitor până la porţile cetăţii; un hău întunecat se deschidea în cercul zidurilor dinspre miazănoapte. Pe ambele maluri se întindeau lunci umbroase, smălţuite cu flori albe, care răspândeau şi ele o lumină lividă. Aveau forme frumoase şi hidoase în acelaşi timp, ca plăsmuirile smintite dintr-un vis chinuitor, şi un vag miros de carne, care îţi întorcea stomacul pe dos; în aer plutea izul putreziciunii. Podeţul se arcuia de la o luncă la alta. La ambele capete se înălţau nişte siluete sculptate iscusit, ceva între omenesc şi animalic, dar scârbavnice şi josnice. Apa de dedesubt curgea colcăind fără zgomot, însă aburii care se ridicau şi învăluiau şerpuitor podul aveau o răceală de leş. Pe Frodo îl luă ameţeala şi simţi că i se întunecă mintea. Apoi deodată, ca şi cum o forţă mai presus de voinţa lui l-ar fi mânat din urmă, începu să grăbească pasul, bălăbănindu-se, bâjbâind cu mâinile întinse şi clătinându-şi capul dintr-o parte într-alta. Ceilalţi doi alergară după el. Sam îşi prinse stăpânul în braţe chiar în pragul podeţului, tocmai când s-a poticnit, gata-gata să cadă.

― Nu pe-aici! Nu, nu pe-aici! şopti Gollum, dar aerul ce i se strecura printre dinţi păru să sfâşie neclintirea grea, ca un şuier, făcându-l pe Frodo să se ciucească înspăimântat la pământ.

― Ridicaţi-vă, domnu’ Frodo! îi murmură Sam la ureche. Întoarceţi-vă! Nu pe-aici! Gollum zice că nu e bine şi pentru prima oară încuviinţez.

Frodo îşi trecu palma peste frunte şi îşi dezlipi ochii de la cetatea de pe colină. Turnul luminat îl atrăgea şi el se căzni să-şi înfrângă dorinţa mistuitoare: îi venea s-o ia la goană în sus, pe calea aceea sclipitoare, către porţile cetăţii. Până la urmă, se întoarse anevoie; simţi însă Inelul împotrivindu-i-se, trăgându-l de lanţul din jurul gâtului; până şi ochii, când şi-i desprinse de turn, părură o clipă cuprinşi de orbire. Dinaintea lui se lăsase întunericul de nepătruns.