Gollum se pierduse deja în beznă, târându-se pe pământ ca o fiară înspăimântată. Sam o luă pe urmele lui cât putu de iute, sprijinindu-şi stăpânul, care abia se mai ţinea pe picioare.
Nu departe de malul apropiat al pârâului se căsca un hău în peretele de piatră de lângă drum. Pe-acolo trecură ei şi Sam văzu că păşeau pe o potecă îngustă care, la început, strălucea stins, la fel ca drumul. Apoi însă, când ajunseră deasupra luncilor smălţuite cu florile acelea cumplite, păli şi se întunecă, urcând până spre povârnişurile de miazănoapte ale văii.
De-a lungul acestei poteci îşi târau hobbiţii picioarele grele, unul lângă altul, şi nu-l mai văzură pe Gollum decât când acesta se întoarse să le facă semn să vină mai repede. Abia atunci îi zăriră ochii sclipind într-o lumină verzuie-lăptoasă, reflectând, probabil, strălucirea palidă a Morgulului sau cine ştie ce simţăminte dinlăuntrul lui. Frodo şi Sam vedeau tot timpul strălucirea aceea cumplită şi ochii din găvanele întunecate, a căror privire înspăimântătoare o simţeau tot timpul în spate. De câte ori întorceau însă capul, nu zăreau decât cărarea care se tot întuneca. Înaintau cu mare greutate. Pe măsură ce se depărtau de duhoarea aceea şi de aburii pârâului otrăvit, respirau tot mai uşor şi mintea li se lumina; dar îşi simţeau acum mădularele făcute zob, ca şi cum ar fi cărat poveri toată noaptea sau ar fi înotat împotriva unui curent puternic de apă. Până la urmă, nu mai fură în stare să meargă mai departe. Frodo se opri şi se aşeză pe un bolovan. Ajunseseră pe cocoaşa uriaşă a unei stânci pleşuve. înaintea lor se căsca o râpă pe partea cu valea, şi poteca o ocolea; nu era mai lată decât o tivitură, însoţită în dreapta de o prăpastie; o lua de-a curmezişul povârnişului abrupt al muntelui de la miazăzi şi suia către înălţimi, până se făcea nevăzută în bezna de pe culme.
― Trebuie să mă odihnesc puţin, şopti Frodo. Mă copleşeşte povara, Sam, flăcăule. Tare mă mai copleşeşte. Mă-ntreb cât oi mai fi în stare s-o duc. Oricum, trebuie să-mi trag sufletul înainte s-o luăm iar la drum.
Arătă spre poteca îngustă din faţa lor.
― Ssst! Ssst! sâsâi Gollum, întorcându-se în fugă la ei. Ssst!
Îşi dusese degetele la buze şi le făcea semn din cap să se grăbească. Trăgându-l pe Frodo de mânecă, arătă spre potecă; dar acesta nici nu se gândea să se mişte.
― Încă nu, zise Frodo. Încă nu.
Era copleşit de slăbiciune; mai mult, se părea că mintea şi trupul îi erau ferecate de-o vrajă grea.
― Trebuie să mă odihnesc, murmură el.
La auzul acestora, spaima şi neliniştea puseră-ntr-atât stăpânire pe Gollum, încât vorbi iar, sâsâind cu mâna la gură, de parcă ar fi vrut ca sunetul vorbelor sale să nu ajungă la urechile cine ştie cui din văzduh.
― Nu aici, nu! Nu odihniţi aici! Zănaticilor! Ochii ne văd. Când au s-ajungă la pod, au să ne vadă. Daţi-i zor! Urcaţi, urcaţi! Hai odată!
― Veniţi, domnu’ Frodo! zise Sam. Are iar dreptate. N-avem cum să ne oprim aici.
― Bine, făcu Frodo cu glas molcom, de parcă ar fi fost pe jumătate adormit. Am să-ncerc.
Se urni clătinându-se.
Dar fu prea târziu. În clipa aceea, stânca începu să tremure şi să se zguduie sub ei. Bubuitul tunetului, mai puternic ca oricând, se împrăştie în adâncuri şi ecoul lui se risipi în munţi. Atunci brusc izbucni o flacără roşie, uriaşă. Se înălţă la cer, sus de tot, dincolo de munţii de la miazăzi, înecând norii într-o lumină stacojie. În valea beznei şi-a strălucirii reci, ca de hoit, flacăra părea cumplită. Steiurile şi crestele ţâşniră ca nişte lame crestate de cuţit, neclintite şi negre, în umbra pălălaiei. Apoi tunetul sfâşie văzduhul. Iar Minas Morgul îi răspunse cu o flacără pâlpâitoare, lividă; limbi de flăcări albastre izbucniră din turn şi din colinele din jur, străpungând norii mohorâţi. Pământul gemea; iar din cetate se porni un chiot. Amestecat cu glasuri aspre, pătrunzătoare ca ale păsărilor de pradă, şi cu nechezatul ascuţit al cailor înnebuniţi de spaimă şi mânie, se înălţă un scârţâit cutremurător, care era tot mai tăios şi pătrunzător, asurzind pe cine-l auzea. Hobbiţii se răsuciră şi se aruncară la pământ, acoperindu-şi urechile cu mâinile.
De îndată ce strigătul acela se domoli, sfârşind într-un vaier cutremurător, până se stinse de tot, Frodo îşi ridică încet fruntea: de-a lungul văii înguste ce se afla acum cam în dreptul ochilor lui, se înălţau zidurile cetăţii blestemate şi poarta cavernoasă ca o gură căscată larg, cu dinţi sclipitori. Iar pe poarta aceea ieşea o oştire.
Toţi soldaţii purtau veşminte smolite, întunecate ca noaptea. Frodo îi vedea foarte bine pe fundalul pereţilor stinşi şi al caldarâmului aprins al drumului: siluete mici, negre, care mărşăluiau iute rânduri-rânduri, în tăcere, revărsându-se într-un şuvoi nesfârşit. În faţă se zăreau călăreţii ca nişte umbre, iar în fruntea lor mergea unul mai măreţ decât toţi ceilalţi: un călăreţ negru din cap până-n picioare, în afară de un coif ca o coroană scăpărând ameninţător, aşezată pe creştetul capului, peste glugă.
Acum se apropia de pod. Frodo se holba, fără să mai fie în stare să-şi ia ochii de la el sau să clipească. Să fi fost, oare, Stăpânul celor Nouă Călăreţi revenit pe pământ, ca să-şi călăuzească oastea cumplită la luptă? Da, desigur, era regele sălbatic care îl înjunghiase cu pumnalul lui înfiorător pe Purtătorul Inelului. Vechea rană îi zvâcni dureros şi prin inimă îl săgeta un fior de gheaţă.
Pe când îi treceau prin minte aceste gânduri care îl încremeneau de spaimă, de parcă s-ar fi aflat sub o vrajă, îl văzu pe călăreţ oprindu-se chiar dinaintea podului, iar oastea din urma lui încremeni şi ea ca la un semn. Totul îngheţă. Poate că Inelul îi trimitea o solie Stăpânului Duh, descumpănindu-l; simţea, pesemne, o putere străină în valea sa. Încolo şi-ncoace se roti capul negru al călăreţului, iar coiful lui părea încoronat de o cunună de spaimă. Ochii lui nevăzuţi scrutară bezna.
Frodo încremenise ca o pasăre ce nu mai putea să facă vreo mişcare la apropierea unui şarpe. Şi cum aştepta aşa, simţi mai arzător ca oricând imboldul de a-şi pune Inelul. În ciuda acestei porunci lăuntrice, nu se supuse. Ştia nu numai că Inelul avea să îl trădeze, dar şi că nu avea încă forţa să-l înfrunte pe regele-Morgul, chiar dacă şi l-ar fi pus pe deget. În vrerea lui, această poruncă nu mai trezea nici un ecou, cu toate că era împietrit de spaimă; ceea ce simţea nu era decât apăsarea unei puteri din afară. În vreme ce Frodo urmărea totul cu ochii minţii, încordat, dar fără să facă nimic (ca şi cum ar fi depănat o poveste străveche, depărtată), această putere îl apucă de mână şi i-o îndreptă încetişor către lanţul din jurul gâtului. Atunci însă vrerea lui se răzvrăti, silindu-şi mâna să se tragă la fel de încet îndărăt şi să atingă altceva ― ceva ascuns la piept. Îl simţi rece şi dur: era şipul de la Galadriel, păstrat de atâta amar de vreme cu sfinţenie, încât aproape că uitase de el. Cum îl atinse, gândul la inel păru că îi piere din minte cu desăvârşire. Oftă plecându-şi fruntea.
În clipa aceea, Regele-Duh se întoarse şi, dând pinteni calului, porni peste pod, urmat de oastea lui întunecată. Pesemne că glugile elfeşti îi stârniseră privirile nevăzute şi simţământul puternic al micilor lui vrăjmaşi îi tulburaseră gândul. Dar era prea grăbit. Bătuse deja ceasul şi la porunca măreţului său stăpân trebuia să-şi înceapă marşul războinic către apus.
Curând ajunse o umbră între umbre, jos, pe drumul şerpuitor; îndărătul lui, şirurile întunecate nu mai conteneau să treacă podul. O armată atât de numeroasă nu mai ieşise din valea aceea de pe vremea stăpânirii lui Isildur; pâraiele Anduinului nu mai fuseseră asaltate de o asemenea oştire înarmată până-n dinţi; şi Mordorul nu-şi trimisese la bătălie decât un pâlc; şi nici acela dintre cele de frunte!