Frodo se foi şi brusc gândul îi zbură la Faramir. „În sfârşit, a izbucnit furtuna, îşi zise el. Şirul acesta nesfârşit de lăncii şi spade se îndreaptă spre Osgiliath. O să sosească, oare, Faramir la timp? Şi-a dat seama de ce-o să fie, dar o fi ştiind când? Cine-o să apere Vadurile de Regele celor Nouă Călăreţi? Vor mai veni şi alte oştiri. Am sosit prea târziu. Totu-i pierdut. Am zăbovit prea mult pe drum. Totu-i pierdut. Chiar de-mi voi împlini misia, nimeni n-o să afle. Nu voi mai avea cui povesti. Zadarnice-s toate!”
Începu să plângă, copleşit de slăbiciune. Şi oştenii Morgul nu conteneau să treacă peste pod.
Atunci, din amintirile depărtate, venind parcă tocmai din Comitat ca o geană de lumină în zori, când te cheamă ziua şi se deschid uşile, auzi glasul lui Sam: „Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Treziţi-vă!” Nu l-ar fi mirat defel de-ar fi mai auzit şi: „Masa de dimineaţă e gata!”
Sam părea tare neliniştit.
― Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Au plecat!
Se auzi un scrâşnet urât. Porţile de la Minas Morgul se închiseră. Ultimul şir de lăncii se făcuse nevăzut în negura drumului. Turnul le rânjea încă batjocoritor de dincolo de vale, dar lumina începuse să scadă. Întreaga cetate cădea iar într-un con de umbră colcăitoare şi în tăcere. Şi totuşi, simţiră că veghea celor de-acolo nu contenise.
― Sculaţi-vă, domnu’ Frodo! Au plecat şi-ar fi bine s-o luăm şi noi din loc. A mai rămas ceva viu acolo ― ceva cu ochi… cum să vă spun?… o minte vie; şi cu cât o să stăm mai mult într-un loc, cu atât mai iute-o să dea de noi. Haideţi, domnu’ Frodo!
Frodo îşi ridică fruntea, iar apoi se ridică în picioare. Nu-l părăsise deznădejdea, dar se întremase. Reuşi chiar să zâmbească chinuit, simţind acum, la fel de limpede cum simţise cu o clipă înainte exact pe dos, că trebuia să facă ce-avea de făcut, de-o fi în stare, şi asta fără să ţină seama dacă Faramir, Aragorn, Elrond, Galadriel, Gandalf sau oricine altcineva avea să afle vreodată. Îşi luă toiagul într-o mână şi şipul în cealaltă. După ce văzu lumina limpede şiroindu-i printre degete, vârî şipul înapoi în sân, aproape de inimă. Apoi întoarse spatele cetăţii Morgul, care avea acum o strălucire mohorâtă dincolo de prăpastie, şi se pregăti s-o ia pe drumul în pantă.
Din câte se părea, Gollum se târâse de-a lungul pragului stâncos, până în locul umbros dinapoi, chiar când se deschiseseră porţile Minas Morgulului, lăsându-i pe hobbiţi acolo unde zăceau lungiţi. Se întoarse acum furişat, cu dinţii clănţănind şi pocnind din degete.
― Proştilor! Nepricopsiţilor! şuieră el. Daţi-i zor! Nu trebuie să-şi închipuie că primejdia a trecut. N-a trecut deloc. Daţi-i zor!
Nu-i răspunseră, dar îl urmară sus, pe prag. Nu prea-i trăgea inima, deşi trecuseră prin atâtea; însă nu dură mult. Curând cărarea coti pe lângă o ieşitură a peretelui muntos şi pătrunse în stâncă, într-o văgăună îngustă. Ajunseseră la prima scară de care le vorbise Gollum. Întunericul era aproape de nepătruns şi nu vedeau decât la o aruncătură de băţ; dar când Gollum se întoarse spre ei, îi văzură ochii licărind stins, la o înălţime de câteva picioare.
― Aveţi grijă, şopti el. Trepte. O mulţime de trepte. Trebuie s-aveţi grijă.
Aşa şi era. Frodo şi Sam se simţiră mai în largul lor la început, cu pereţii de-o parte şi de alta, dar scara era aproape dreaptă şi urcând aşa, fără preget, îşi dădură seama din ce în ce mai bine de prăpastia care se căsca îndărătul lor. Iar treptele tocite şi lunecoase la margini erau înguste şi adesea înşelătoare. Unele se spărseseră mai demult, altele se crăpau când puneau piciorul pe ele. Hobbiţii se căţărară fără să-şi tragă sufletul, până ajunseră să se agaţe cu degetele de treptele de deasupra lor, căznindu-se să-şi îndoaie genunchii; şi pe măsură ce scara înainta în hăurile muntelui prăpăstios, pereţii de piatră se ridicau tot mai înalţi deasupra capetelor lor.
Într-un târziu, chiar când simţiră că nu mai puteau îndura, zăriră sus ochii lui Gollum, întorcându-se spre ei.
― Am ajuns, şopti el. Prima scară-i urcată. Deştepţi hobbiţi, să urce ei atât! Tare deştepţi! Doar câteva trepte şi gata!
Sam şi Frodo îl urmară vlăguiţi şi ameţiţi. Se căţărară pe ultima treaptă şi se aşezară, frecându-şi picioarele şi genunchii. Se aflau în trecerea care, după cât se părea, urca în continuare dinaintea lor, deşi mai puţin abrupt şi fără trepte. Gollum nu-i lăsă prea mult să-şi tragă sufletul.
― Mai e o scară, zise el. Mult mai lungă. Trageţi-vă sufletul când ajungem în vârf, nu acum.
Sam gemu.
― Ai zis mai lungă? îl întrebă el.
― Da, da, mai lungă, încuviinţă Gollum. Dar nu aşa grea. Hobbiţii au urcat Scara Dreaptă. Acu’ vine Scara Şerpuită.
― Şi după asta? întrebă Sam.
― O să vedem, zise Gollum încet. Da, da, o să vedem noi!
― Parcă ziceai ceva de un tunel, spuse Sam. Nu e nici o cale prin care să putem ajunge dincolo?
― O, ba da, e un tunel, rosti Gollum. Dar înainte să încerce hobbiţii să urce, se pot odihni. Dacă reuşesc să-l străbată, ajung aproape la vârf. Foarte aproape, dacă-l străbat. Da, da!
Pe Frodo îl trecu un fior. Urcuşul îl făcuse să asude, dar acum îi era frig şi umezeala îi pătrundea în oase; iar prin hornul acela ţâşnea un curent rece, supt înăuntru dinspre înălţimile nevăzute de deasupra. Se ridică şi se scutură.
― Păi, hai să mergem mai departe! zise el. Ăsta nu-i loc de stat.
Hornul părea că se întinde pe mile întregi şi curentul rece de aer nu-i slăbea. Mai mult, pe măsură ce urcau, se transformă într-un vânt tăios. Cu suflarea lor cumplită, munţii încercau parcă să-i descurajeze, să-i ţină departe de tainele înălţimilor sau să-i azvârle îndărăt, în hăurile întunecate. Îşi dădură seama că ajunseseră la capăt, când nu mai simţiră peretele din dreapta.
Gollum îşi croia drum lipit pe sub stâncă. Pentru moment, nu mai urcau, dar pământul pe care călcau era acum mai bolovănos şi plin de primejdii în întuneric, iar calea le era astupată de pietroaie şi de blocuri prăbuşite de stâncă. Mergeau anevoie, cu multă grijă.
Nici Sam, nici Frodo nu-şi dădeau seama câte ceasuri trecuseră de când pătrunseseră în Valea Morgul. Noaptea părea fără capăt.
Până la urmă, desluşiră un perete şi dinaintea lor pornea alt şir de trepte. Făcură iar popas, apoi începură să urce. Suişul era lung şi obositor, dar scara aceasta nu era săpată în piatra muntelui. Stâncă se povârnea îndărăt, iar poteca se unduia de-a curmezişul ei, ca un şarpe. La un moment dat, o luă pieziş, până la marginea genunii, iar Frodo îşi aruncă privirile în jos şi văzu prăpastia de la capătul Văii Morgul, ca un puţ uriaş. În adâncurile ei lucea ca un licurici abia văzut drumul duhurilor, care pornea din cetatea moartă, spre Trecătoarea fără Nume. Se trase iute îndărăt.
Scara urca în continuare, unduindu-se chinuit. Ajunseră la un şir îngust şi scurt de trepte şi trecură de alt prag. Poteca se despărţise de trecătoarea mare care străbătea prăpastia şi îşi urma acum propriu-i drum primejdios pe la poalele unei crăpături mai mici ce se căsca între înălţimile Ephel Duath. Hobbiţii desluşiră cu greu, pe ambele părţi, stâlpi înalţi şi foişoare crenelate de piatră. Printre ele, ierni fără de număr roseseră şi săpaseră adâncituri întunecate ca noaptea, în stânca nemângâiată vreodată de soare. Iar acum strălucirea roşiatică a cerului părea şi mai puternică, deşi nu-şi putură da seama dacă se făcuse dimineaţă în aceste tenebre, sau dacă ceea ce vedeau nu era decât o flacără iscată de Saruman în frământatul Gorgoroth.