În faţa lor, încă sus, departe, Frodo zări, ridicându-şi privirile, încununarea acestui drum amar. Pe cerul mohorât şi însângerat de răsărit se desluşea o crăpătură în creasta cea mai înaltă, îngustă şi săpată adânc între cei doi umeri stâncoşi; şi pe fiecare dintre aceştia se înălţa câte un stei.
Se opri şi privi cu mai mare grijă. Steiul din stânga era înalt şi subţire, iar înăuntrul lui ardea o lumină roşie, dacă nu cumva strălucirea aceea sângerie nu venea dinspre ţinutul de dincolo, printr-o gaură. Îl atinse uşor pe Sam şi îi arătă şi lui.
― Nu-mi place cum arată asta, zise Sam. Până la urmă, drumul ăsta tainic al tău e străjuit, mormăi el ameninţător, întorcându-se spre Gollum. Socot c-ai ştiut asta de la-nceput, nu-i aşa?
― Toate drumurile sunt străjuite; da, da, zise Gollum. Cum să nu fie? Dar hobbiţii trebuie să-ncerce o cale sau alta. Ăsta s-ar putea să nu fie atât de păzit. Poate-au plecat cu toţii la marea bătălie, cine ştie!
― Poate, scrâşni Sam. Oricum, se pare că mai avem mult de mers şi de urcat pân-om ajunge acolo. Şi mai e şi tunelul. Cred că s-ar cuveni să vă trageţi un pic sufletul, domnu’ Frodo. Nu ştiu ce oră o fi acum ― zi sau noapte ― dar nu ne-am oprit din mers de ceasuri fără număr.
― Da, trebuie să ne odihnim, zise Frodo. Hai să căutăm un ungher ferit de vânturi, unde să ne adunăm iar puterile pentru ultimul hop.
Căci aşa simţea el. Spaimele şi cele ce aveau să se întâmple dincolo păreau prea depărtate ca să-l mai tulbure de-acum. Toate gândurile i se adunau ca să-l ajute să vadă cum să treacă prin sau peste zidul de nepătruns şi de străji. Dacă putea să înfăptuiască lucrul acesta, atunci socotea, într-un fel, misia îndeplinită; cel puţin aşa i se părea lui la ceas de-ntuneric, când încă se mai căznea vlăguit pe sub umbrele reci ca piatra de la poalele cetăţii Cirith Ungol.
Se aşezară într-o adâncitură dintre doi stâlpi uriaşi de stâncă: Frodo şi Sam înăuntru, iar Gollum chircit jos, la intrare. Acolo îşi luară hobbiţii ceea ce socotiră a fi ultima masă înainte să coboare în Tărâmul Fără Nume, poate ultima pe care aveau s-o ia împreună. Mâncară ceva din merindele din Gondor şi pesmeţii elfeşti; dar băură puţin, căci voiau să păstreze apa; abia de-şi udară un pic gura uscată.
― Oare când o să mai găsim apă? întrebă Sam. Cred că şi ălora de-acolo li se face sete. Orcii beau şi ei, nu-i aşa?
― Da, beau, îi răspunse Frodo. Dar mai bine să nu vorbim de asta. Băuturile lor nu-s pentru noi.
― Atunci, cu-atât mai mult trebuie să ne umplem butelcile, spuse Sam. Numai că pe-aici nu-i pic de apă; n-am auzit nici un clipocit. Şi, oricum, Faramir a zis să nu bem apă în Morgul.
― Apa care curge din Imlad Morgul, aşa a zis, preciza Frodo. Acum nu ne aflăm în valea aceea, iar izvoarele pe care le-am putea întâlni în cale se varsă în Imlad Morgul, în nici un caz nu vin dintr-acolo.
― Eu unul n-aş avea încredere să beau, nici să ştiu că mor de sete, zise Sam. Locurile acestea mi se par rele, adăugă el, trăgând adânc aer în nări. Şi miroase a ceva. Nu simţiţi? Ceva ciudat, înecăcios. Nu-mi place deloc.
― Că e laie, că-i bălaie, mie nu-mi place nimic aici, spuse Frodo. Pământul, aerul şi apa ― toate par blestemate. Dar ăsta ne e drumul.
― Da, aşa e, zise Sam. Şi dacă ştiam ce ne-aşteaptă când am plecat, nu puneam piciorul în locurile astea. Dar aşa se-ntâmplă adesea; vorbesc de isprăvile din poveştile şi din cântările străvechi, domnu’ Frodo; de păţanii, cum le ziceam eu mai demult. Credeam că sunt lucruri pe care seminţiile minunate din basme le căutau cu lumânarea, pentru că şi le doreau ca pe-o înveselire, cum s-ar zice, căci viaţa era cam plicticoasă. Dar treburile nu stau tocmai aşa în poveştile vrednice de luat în seamă şi de ţinut minte. Se pare că se pomeneau cu toţii în belea de la bun început, aşa le era aşternut drumul, cum ziceţi dumneavoastră. Dar cred că, la fel ca noi, au avut şi ei o groază de ocazii să se întoarcă, numai că n-au făcut-o. Iar de s-ar fi întors, noi n-am mai fi ştiut, pentru că ar fi fost uitaţi. Auzim de isprăvile lor care n-au avut totdeauna un sfârşit fericit; cel puţin, aşa socoteau cei din poveste. Mă gândesc la clipa când se întorceau acasă şi-şi găseau acareturile în bună ordine, deşi nu tocmai cum le lăsaseră la plecare; aşa, ca domnu’ Bilbo, bătrânu’. Da’ acelea nu-s totdeauna cele mai frumoase poveşti de ascultat, deşi e bine să le afli. Mă-ntreb noi în ce poveste-om fi nimerit.
― Da, şi eu mă-ntreb, rosti Frodo. Dar nu găsesc răspuns. Aşa se înfăţişează o poveste adevărată. Să luăm, bunăoară, una care-ţi place. S-ar putea să ştii sau să bănuieşti ce fel de poveste este, cu sfârşit fericit sau trist; dar cei din ea nu ştiu. Şi nici ţie nu ţi-ar plăcea ca ei să ştie.
― Nu, domnu’ Frodo, bineînţeles că nu mi-ar plăcea. Lui Beren, bunăoară, nici nu i-a trecut vreodată prin minte că avea să pună mâna pe Silmarilul Coroanei de Fier din Thangorodrim; şi totuşi, a făcut-o. Iar locul acela era mai rău şi primejdia mai întunecată ca a noastră. Însă, bineînţeles, aceasta-i o poveste lungă, care trece din fericire în mâhnire şi dincolo de ea, iar Silmarilul a ajuns la Earendil. Ştiţi, stăpâne, că nu m-am mai gândit la asta pân-acum? Avem… aveţi ceva din lumina lui în şipul cu ciobul de stea, acela pe care vi l-a dat Doamna din Lorien. Căci, dacă mă gândesc bine, ne aflăm în aceeaşi poveste. Ea continuă. Oare marile poveşti nu se sfârşesc niciodată?
― Nu, ca poveşti nu se sfârşesc, zise Frodo. Dar cei din cuprinsul lor vin şi pleacă, atunci când îşi termină rolul. Şi-al nostru o să se sfârşească, mai devreme sau mai târziu.
― Atunci o să putem şi noi să ne tragem sufletul şi să dormim, spuse Sam, râzând amar. Căci eu chiar asta voiam să zic, domnu’ Frodo, să mă odihnesc, să dorm şi să mă trezesc dimineaţa ca să lucrez în grădină. Mă tem că la asta mi-e gândul mereu. Planurile mari şi însemnate nu-s de mine. Totuşi, oare-om fi vreodată şi noi puşi în cântări şi în poveşti? Bineînţeles, ne aflăm într-o poveste. Dar eu mă întreb dacă ea va fi pusă în vorbe; ştiţi dumneavoastră, ca să fie povestită la gura sobei sau citită dintr-o carte mare, scrisă cu litere roşii şi negre, peste ani şi ani. Iar oamenii să spună: „Ia s-auzim despre cum a fost cu Frodo şi cu Inelul!” Şi-apoi: „Da, asta-i una dintre poveştile cele mai frumoase. Frodo a fost foarte viteaz, nu-i aşa, tată?” „Da, băiete, cel mai vestit dintre hobbiţi; şi asta spune totul.”
― Spune mai mult decât trebuie, râse Frodo, limpede, din tot sufletul.
Un asemenea râs nu mai răsunase prin locurile acelea de la venirea lui Sauron pe Pământul de Mijloc. Deodată, lui Sam i se păru că toate pietrele ascultau, iar stâncile înalte se plecau peste ei. Dar Frodo nu le luă în seamă; râse iar.
― Ştii, Sam, zise el, când te-ascult mă bucur, de parcă povestea ar fi fost scrisă deja. Dar ai uitat unul dintre personajele importante: Sam cel Înţelept, inimă cutezătoare. „Mai povesteşte-mi de Sam, tăticule! De ce nu scrie mai mult despre cum vorbea? E partea cea mai bună, mă face să râd. Iar Frodo nu s-ar fi descurcat fără Sam, nu-i aşa, tăticule?”
― Domnu’ Frodo, zise Sam; acu’ nu se cade să vă bateţi joc. Eu am vorbit serios.
― Şi eu la fel, spuse Frodo. Şi eu la fel. Am cam luat-o razna. Tu şi cu mine, Sam, suntem încă înţepeniţi în cel mai rău loc din poveste şi nu m-aş mira ca la partea acestea să se zică: „închide cartea, tăticule; nu vrem să mai citeşti.”