― Poate, spuse Sam; dar eu, unu’, n-aş zice una ca asta. Din marile poveşti fac parte tot felul de fapte duse la bun sfârşit. Căci, vedeţi, până şi Gollum ar putea fi bun într-un basm; oricum, mai acătării decât e el acum. Şi, după cum mărturisiţi, îi plăceau şi lui poveştile. Mă-ntreb dacă el se crede erou sau ticălos. Gollum! strigă el. Ţi-ar plăcea să fii erou?… Unde naiba s-o fi dus iar?
Nici urmă de Gollum la intrarea în adăpostul lor şi nici în umbrele din împrejurimi. Nu mâncase de la ei, dar primise, ca de obicei, să bea o gură de apă; apoi parcă se încolăcise să tragă un pui de somn. În orice caz, bănuiau că unul dintre lucrurile urmărite de el, în lunga lui lipsă din ziua dinainte, fusese acela de-a vâna după pofta inimii; şi, era limpede, în vreme ce ei stăteau de vorbă, o ştersese din nou. Dar, de data aceasta, de ce?
― Nu-mi place deloc că o şterge fără să spună, zise Sam. Mai ales acum. N-are cum să caute pe-aici de mâncare, afară doar de nu i-or fi plăcând niscaiva pietre. Că nici măcar muşchi nu găseşti!
― N-are rost să-ţi faci griji acum din pricina lui, spuse Frodo. Fără el, n-am fi răzbit atât de departe; nici nu ne-ar fi putut trece prin minte cum s-ajungem la trecătoare; trebuie să-l luăm aşa cum e. Dacă ne-o fi necredincios, asta e!
― Totuşi, mi-ar plăcea să-l am mereu sub ochi, zise Sam. Cu-atât mai mult dacă-i necredincios. Vă amintiţi că nu ne-a spus niciodată dacă trecătoarea asta-i străjuită sau nu? Credeţi c-o fi plecat să-i aducă pe orci sau ce-or mai fi şi ăia?
― Nu, nu cred, îi răspunse Frodo, chiar de poate face orice ticăloşie. Nu cred însă c-a plecat după orci sau după alţi lachei de-ai Duşmanului. De ce-ar fi aşteptat pân-acum şi să treacă prin atâtea cazne, ca s-o facă aici, atât de-aproape de tărâmul spaimelor? De când e cu noi ar fi putut să ne dea pe mâna orcilor de nu ştiu câte ori. Nu, dacă totuşi e ceva, nu poate fi decât vreun şiretlic tainic de-al lui.
― Păi, cred c-aveţi dreptate, domnu’ Frodo, zise Sam. Nu că asta m-ar încălzi cu ceva. Nu mă-mbăt eu cu apă rece: ştiu că pe mine m-ar da pe mâna orcilor cât ai zice peşte. Dar uitasem, mai e şi Nepreţuitul lui. Da, da, cred că tot timpul s-a gândit la Nepreţuitul pentru bietul Smeagol. Ăsta-i clenciul tuturor micilor lui uneltiri, dacă şi-o fi ticluit vreuna. Dar este peste puterea mea de-a pricepe cum de s-a gândit că, aducându-ne aici, o să-i fie de vreun folos.
― Mai mult ca sigur că nici el nu înţelege, zise Frodo. Şi nu cred că are doar un singur plan în căpăţâna lui proastă. Cred că încearcă din răsputeri ca Nepreţuitul să n-ajungă la Duşman. Căci dacă se va întâmpla una ca asta, va fi o nenorocire pentru el. Pe de altă parte, pesemne că nu face decât să aştepte un moment în care să-şi încerce norocul.
― Da, nu l-am făcut eu degeaba Hoţ şi Hoit, zise Sam. Pe măsură ce se-apropie de tărâmul Duşmanului, începe să semene tot mai mult cu aşa ceva. Ascultaţi la mine: dac-o fi s-ajungem la trecătoare, n-o să ne lase să-l ducem dincolo pe Nepreţuit, fără să facă vreo trăsnaie.
― N-am ajuns încă până acolo, spuse Frodo.
― Nu, dar am face bine să căscăm ochii. Dacă începem să moţăim, Hoitul o să ne-ncalece fără să stea pe gânduri. Asta nu înseamnă că n-ar fi bine-acum pentru domnia voastră să-nchideţi un ochi, stăpâne. Numai să nu vă depărtaţi de mine. Aş fi tare fericit să dormiţi puţin. V-aş veghea şi, în orice caz, dacă vă-ntindeţi aici, în braţele mele, n-o să pună nimeni laba pe domnia voastră, fără ştirea lui Sam.
― Să dorm, făcu Frodo oftând, de parcă ar fi văzut o oază înverzită în pustiu. Da, aş fi-n stare să dorm până şi-aici!
― Atunci, culcaţi-vă, stăpâne! Puneţi-vă capul în poala mea.
Aşa dădu Gollum de ei peste câteva ceasuri, când se întoarse din tenebre, furişându-se şi târându-se pe cărare. Sam şedea sprijinit de un bolovan, cu capul căzut într-o parte şi răsuflarea grea. Frodo dormea adânc în poala lui. Sam îi pusese blând o mână pe fruntea albă şi pe cealaltă, pe piept. Aveau chipurile senine.
Gollum se uită la ei. Pe faţa lui costelivă şi înfometată apăru fugar ceva ciudat. Nu mai avea strălucirea din priviri. Ochii îi erau acum întunecaţi, cenuşii, bătrâni şi osteniţi. Tresări cuprins parcă de un spasm de durere, se răsuci şi se uită îndărăt, clătinând din cap, ca şi când l-ar fi chinuit o luptă lăuntrică. Apoi îşi puse încetişor mâna tremurătoare pe genunchiul lui Frodo. Dacă unul dintre ei l-ar fi zărit, ar fi avut impresia, preţ de o clipă, că era un hobbit bătrân şi ostenit, cocârjat de ani fără de număr care îl despărţiseră de prieteni şi de neamuri, de câmpiile şi de pâraiele tinereţii ― o biată făptură înfometată şi împovărată de vreme.
Dar când îl atinse pe Frodo, acesta tresări şi strigă încetişor în somn, iar Sam se trezi pe dată. Gollum fu prima imagine care-i apăru în faţă. I se păru că-l pipăie pe stăpânul său.
― Hei! făcu el aspru. Ce vrei să faci?
― Nimic, nimic! zise Gollum blând. Stăpân cumsecade!
― Nu zic nu, spuse Sam. Dar pe unde te-ai tot vânturat, ticălos bătrân?
Gollum se trase îndărăt şi pe sub pleoapele grele îi scăpără o strălucire verzuie. Arăta aproape ca un păianjen, chircit pe spate, cu mădularele îndoite şi ochii holbaţi. Acum nu mai semăna cu un hobbit.
― M-am vânturat, m-am vânturat, şuieră el. Aşa curtenitori sunt hobbiţii mereu, da, da! Ooo, ce hobbiţi cumsecade! Smeagol îi duce pe căi tainice, pe care nimeni nu le-ar putea descoperi. E ostenit, e însetat, da, însetat; şi el îi călăuzeşte şi caută drumuri, iar ei zic că se vântură. Prieteni foarte cumsecade; da, nepreţuitule, foarte cumsecade!
Pe Sam îl cuprinse remuşcarea, dar neîncrederea nu-i pieri.
― Iartă-mă, zise el. Iartă-mă, dar m-ai speriat din somn; şi mi-a fost ciudă c-am adormit, de-aia am fost aşa ţâfnos. Dar domnu’ Frodo i-aşa ostenit, că i-am spus să-nchidă puţin ochii. Asta e! Iartă-mă! Dar tu pe unde-ai fost?
― M-am vânturat, spuse Gollum, cu aceeaşi strălucire verzuie în priviri.
― Ooo, foarte bine, zise Sam. Fă ce vrei! De data asta mi se pare că nu minţi prea tare. Şi-acum am face bine să ne vânturăm toţi trei. Cât o fi ceasul? E azi sau mâine?
― E mâine, îi răspunse Gollum. Sau, mai bine zis, era mâine când s-au culcat hobbiţii. Ce nebunie şi ce primejdie! Noroc că s-a vânturat bietu’ Smeagol şi-a vegheat!
― Mi se pare c-o să ne săturăm curând de vorba asta, zise Sam. Dar n-are-a face. O să-l trezesc pe stăpân.
Îi dădu uşor părul de pe frunte şi se aplecă asupra lui, şoptindu-i blând:
― Treziţi-vă, domnu’ Frodo! Treziţi-vă!
Frodo tresări şi deschise ochii. Apoi, zărindu-i chipul plecat asupra sa, zâmbi.
― De ce mă scoli aşa devreme, Sam? întrebă el. E încă întuneric.
― Da, aici e mereu întuneric, zise Sam. Dar Gollum s-a-ntors, stăpâne, şi zice că-i mâine. Aşa că trebuie să mergem mai departe. Ultima parte.
Frodo inspiră adânc şi se ridică în capul oaselor.
― Ultima parte! zise el. Hei, Smeagol! Ai găsit ceva de mâncare? Te-ai odihnit?
― Nici mâncare, nici odihnă, nimic pentru Smeagol, spuse Gollum. E un vântură-lume.
Sam îşi muşcă limba, dar se abţinu.
― Nu te porecli singur, Smeagol, zise Frodo. Nu-i cuminte, chiar de-i aşa.
― Smeagol trebuie să ia ce i se dă, îi răspunse Gollum. Aşa i-a zis jupânu’ Sam cel înţelept, hobbitul care ştie multe.
Frodo se uită la Sam.
― Da, stăpâne, zise acesta. Am folosit vorba asta, căci, când m-am trezit brusc din somn, l-am văzut aici, lângă noi. I-am spus că-mi pare rău, dar cred c-am să-mi schimb curând părerea.