― Hai, las-o baltă, zise Frodo. Se pare însă c-am ajuns la capăt, Smeagol. Spune-mi, am putea să străbatem singuri drumul care ne-a mai rămas? Suntem dinaintea trecătorii, a unei intrări, şi, dacă ne descurcăm de-aici încolo, socot că înţelegerea noastră s-a sfârşit. Ai făcut ce-ai făgăduit şi eşti liber; liber să te-ntorci, să mănânci şi să te odihneşti, indiferent unde-ai vrea să te duci; bineînţeles, nu la slujitorii Duşmanului. Într-o bună zi, s-ar putea să te răsplătesc ― eu, sau cei ce mă vor pomeni.
― Nu, nu încă, scânci Gollum. O, nu! Ei nu pot să-şi găsească singuri drumul, nu-i aşa? O, nu, nicidecum! Urmează tunelul. Smeagol trebuie să meargă mai departe. Nici odihnă, nici mâncare. Nu încă.
IX
Bârlogul lui Shelob
Trebuia, într-adevăr, să fie ziuă, aşa cum le spusese Gollum, dar hobbiţii nu prea vedeau vreo deosebire, poate doar că cerul greu de deasupra nu mai era chiar aşa smolit; părea mai degrabă un acoperiş mare de fum; iar în loc de bezna nopţii care adăsta încă printre crăpături şi în văgăuni, lumea de piatră din jur era învăluită într-o umbră ceţoasă, cenuşie. Îşi continuară drumul prin crăpătura lungă, printre stâlpi şi grămezi de stânci prăbuşite, mâncate de vreme, ca nişte statui fără formă, de-o parte şi de alta. Cei doi hobbiţi mergeau acum unul lângă altul, iar Gollum îi călăuzea. Nu se auzea nici un zgomot. Ceva mai în faţă ― să fi fost vreo milă ― se ridica un perete masiv, cenuşiu ― ultima parte uriaşă a munţilor stâncoşi. Se desluşea întunecat şi, pe măsură ce se apropiau, creştea, până se înălţă mult deasupra lor, tăindu-le orice putinţă de a mai vedea dincolo. La poalele lui se întindea o umbră adâncă. Sam pufni.
― Pfui! Ce miros! făcu el. Se simte tot mai tare.
Brusc fură învăluiţi de umbra aceea şi văzură gura unei peşteri.
― Pe-aici e intrarea, zise Gollum încet. Pe-aici se intră în tunel. Nu-i rosti numele: Torech Ungol, Bârlogul lui Shelob.
Dinăuntru ieşea o duhoare, nu greţoasă ca aceea de hoit, din luncile Morgulului, ci grea şi pătrunzătoare, de parcă în întuneric fuseseră îngrămădite stive de gunoaie de tot felul.
― Acesta-i singurul drum? întrebă Frodo.
― Da, da, îi răspunse el. Da, trebuie s-o luăm pe-aici.
― Adică, ai mai trecut prin văgăuna asta? întrebă Sam. Pfui! Dar poate pe tine nu te supără duhoarea.
Lui Gollum îi sclipiră ochii.
― Habar n-are ce ne supără pe noi, nu-i aşa, nepreţuitule? Nu, habar n-are. Dar Smeagol îndură. Da. El a trecut pe-aici. O, da, a trecut până dincolo. E singura cale.
― Şi de ce pute-aşa? îl întrebă Sam. Pare… mai bine nu-i zic pe nume. Îţi spun eu, asta trebuie să fie vreo groapă de gunoi de-a orcilor, în care îşi strâng mizeria de sute de ani.
― Păi, zise Frodo, orci, neorci, dacă ăsta-i singurul drum, atunci o s-o luăm pe-aici; n-avem încotro.
Traseră adânc aer în piept şi intrară. Din câţiva paşi se treziră în întunericul deplin şi de nepătruns. Frodo şi Sam nu mai văzuseră asemenea beznă de când cu trecerile neluminate din Moria; iar aici era parcă şi mai deasă. În Moria mai adia câte un curent, se mai auzea câte un ecou, care te făcea să te gândeşti la mai mult spaţiu. Aici, aerul încremenise, era greu, iar sunetul se stingea înainte să pornească. Păşeau parcă printr-un abur negru, făurit el însuşi din tenebre, căci atunci când îl respirai, îţi orbea nu doar ochii, ci şi mintea, aşa că până şi amintirea culorilor şi a formelor ţi se stingea din gânduri. Aici nu fusese, nu era şi nu avea să fie vreodată decât noapte.
Dar pentru moment, simţurile le rămăseseră neschimbate, ba chiar li se ascuţiseră aproape dureros. Spre mirarea lor, pereţii erau netezi, iar drumul pe care călcau se întindea drept şi fără hârtoape, în afară de câte-o treaptă răzleaţă ― acelaşi povârniş anevoios de până atunci. Tunelul era înalt, larg, atât de larg încât, deşi hobbiţii mergeau unul lângă altul şi nu ajungeau la pereţii laterali decât întinzând braţele, se simţeau singuri, despărţiţi de întuneric.
Gollum intrase primul şi părea să se afle doar la câţiva paşi de ei. Câtă vreme mai putură observa astfel de lucruri, îi auziră răsuflarea şuierătoare şi poticnită chiar în faţa lor. Dar în scurt timp li se tociră simţurile ― atât pipăitul, cât şi auzul parcă le slăbiseră de tot; însă continuară să bâjbâie înainte, mânaţi mai ales de puterea voinţei cu care porniseră ― voinţa de-a trece dincolo ― şi de dorinţa de-a ajunge, până la urmă, la poarta aceea înaltă.
Nu după mult, deşi nu putea şti sigur, căci curând nu mai fu în stare să măsoare timpul şi distanţa, Sam simţi un gol în peretele din dreapta; o clipă, îi ajunse la urechi o răsuflare slabă şi simţi un val de aer ceva mai bun, când trecură pe-acolo.
― Nu-i asta singura intrare, şopti el cu caznă, căci i se părea un mare efort să scoată un sunet. Nici că se putea un loc mai orcesc ca acesta!
Simţiră din nou, întâi el, în dreapta, apoi Frodo, în stânga, vreo trei-patru goluri asemănătoare ― unele mai largi, altele mai înguste; dar nu încăpea nici o îndoială, până acum acesta se dovedise a fi drumul cel mai bun, pentru că era drept, fără cotituri, şi urca fără încetare. Dar cât mai aveau de mers şi cât mai puteau îndura? Pe măsură ce suiau, aerul devenea tot mai greu de tras în piept şi începuseră să simtă, în întunericul orb, o rezistenţă mai grea decât a aerului. Şi cum pătrundeau în adânc, mâinile şi capul le erau mângâiate de nişte braţe lungi sau, poate, de un soi de ierburi care atârnau din tavan ― nu puteau spune exact. Iar duhoarea creştea mereu. Ajunseră să creadă că, în afară de miros, li se furaseră toate celelalte simţuri, ca să-i zăpăcească. Un ceas, două, trei; câte or fi trecut prin gaura asta fără pic de lumină? Ceasuri, zile… mai degrabă săptămâni. Sam se depărtă de perete şi se strânse lângă Frodo; îşi încleştară mâinile şi îşi continuară drumul împreună.
Până la urmă, Frodo, care bâjbâia de-a lungul peretelui din stânga, dădu brusc de un gol. Aproape că se prăbuşi în hăul de alături. Era o deschidere în stâncă mult mai largă decât toate cele pe lângă care trecuseră; iar de-acolo ieşea o duhoare atât de pătrunzătoare şi atâta răutate, încât Frodo ameţi. În clipa aceea, şi Sam se împletici şi căzu în nas. Luptându-se cu greaţa şi cu spaima, Frodo îl apucă pe Sam de mână.
― Sus! zise el gâfâind, aproape fără glas. Totul iese de-aici: şi duhoarea, şi primejdia. Haide, repede!
Îşi adună tot ce-i mai rămăsese din vlagă şi voinţă şi îl târî pe Sam în picioare, silindu-şi propriile-i mădulare să se urnească. Sam se clătina alături. Un pas, doi paşi, trei… în sfârşit, făcură şase paşi. Poate că trecuseră deja de hăul nevăzut şi înspăimântător, dar fie că era aşa sau nu, se mişcară deodată mai uşor, ca şi cum o voinţă duşmănoasă i-ar fi slăbit o clipă. Se căzniră să meargă înainte, tot mână-n mână.
Dar pe dată dădură de alt necaz. Tunelul se împărţea în două, sau cel puţin aşa părea; iar pe întuneric nu-şi dădură seama care drum era mai larg şi mai drept. Pe unde s-o ia, în stânga sau în dreapta? Nu aveau nimic după care să se călăuzească, iar o alegere greşită le-ar fi venit de hac mai mult ca sigur.
― Pe unde-a luat-o Gollum? întrebă Sam gâfâind. De ce nu ne-a aşteptat?
― Smeagol! făcu Frodo, încercând să strige. Smeagol!
Dar glasul lui se pierdu într-un horcăit şi cuvântul îi muri pe buze. Nu-i ajunse la urechi nici un răspuns, nici un ecou, nici un tremur de aer.
― De data asta s-a dus, cred, mormăi Sam. Socot că aici a vrut el să ne-aducă. Gollum! O să-ţi blestemi zilele când oi pune mâna pe tine!