Bâjbâind şi pipăind pe întuneric, îşi dădură îndată seama că drumul din stânga era astupat: se înfunda sau căzuse un bolovan mare la intrare.
― N-are cum să fie asta calea pe care-o căutăm, şopti Frodo. Bună, rea, trebuie s-o luăm pe cealaltă.
― Şi-asta repede, gâfâi Sam. E cineva mai rău ca Gollum aici. Simt că suntem priviţi.
Nu făcură mai mult de câţiva paşi, când dindărătul lor se auzi un zgomot înfiorător şi cumplit în liniştea grea, deasă ― ceva ca un gâlgâit, apoi un şuierat lung, înveninat. Se învârtiră de colo-colo, dar nu văzură nimic. Rămaseră stană de piatră, holbându-se şi aşteptând nici ei nu ştiau ce.
― E o cursă, zise Sam şi puse mâna pe mânerul spadei; îşi aminti atunci de gorganul acela din care se revărsa întunericul. „Ce bine-ar fi să-l avem pe Tom cu noi!” îşi zise.
Apoi, cum stătea aşa, împresurat de tenebre, cu inima copleşită de deznădejde şi mânie, i se păru că vede o lumină ― o lumină printre gândurile sale ― la început, aproape peste putinţă de strălucitoare, ca o rază de soare în ochii cuiva care-a stat multă vreme ascuns într-un puţ fără fund. După aceea, lumina se schimbă în culoare: verde, auriu, argintiu, alb. Departe, ca într-un tablou desenat de-o mână elfească, o văzu pe Lady Galadriel în iarba Lorienului, cu braţele pline de daruri. Iar ţie, Purtător al Inelului, o auzi el rostind depărtat, dar limpede, ţi-am pregătit asta.
Şuieratul gâlgâitor se apropia şi ceva trosni, ca un obiect articulat care se mişca încet, dar sigur, în beznă. Dinspre el venea o miasmă insuportabilă.
― Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam, iar viaţa şi îndârjirea îi reveniră în glas. Darul Doamnei! Ciobul de stea! O lumină pentru când vom fi în locuri întunecate, zicea ea. Ciobul de stea!
― Ciobul de stea? bolborosi Frodo, ca trezit din somn, fără să priceapă. Cum de-am uitat! O lumină când toate celelalte lumini s-au stins în jurul tău! Iar acum e singura noastră nădejde.
Îşi vârî încet mâna în sân şi ridică şipul dăruit de Galadriel. Acesta luci o clipă palid, ca o stea ce se înalţă pe cer printre ceţurile grele de la răsărit; apoi, pe măsură ce lumina prindea puteri şi nădejdea creştea în sufletul lui Frodo, începu să ardă cu o flacără argintie ― o inimioară de lumină orbitoare ― ca şi cum Earendil însuşi pogorâse de pe cărările apusului înalt, cu ultimul Silmaril pe frunte. Bezna se retrase din jurul ei, până păru că străluceşte în mijlocul unui glob de cristal diafan, iar mâna care o ţinea scânteie în flăcări alburii.
Frodo rămase cu ochii pironiţi la darul acesta minunat pe care îl purtase atâta vreme, fără să-i ghicească valoarea şi puterea. Arareori se gândise la el în călătoria lor până acum, când ajunseseră în Valea Morgul, şi nu-l folosise niciodată, de teama luminii sale mărturisitoare.
Ayia Earendil Elenion Ancalima! strigă el, fără să ştie ce spunea; căci păru că alt glas se rostise prin al său, limpede, netulburat de aerul scârbos din văgăună.
Dar pe Pământul de Mijloc există şi alte puteri ― forţe ale nopţii, străvechi şi viguroase. Iar Ea, cea care păşea în întuneric, auzise ţipătul elfilor, ţipătul acela de departe, din negura timpului, dar nu-l luase în seamă şi nu se speriase de el. Chiar în timp ce vorbea, Frodo simţi un rău uriaş aplecându-se asupra sa şi cercetându-l cu o privire înfiorătoare. Nu departe în tunel, între ei şi hăul unde ameţiseră şi căzuseră, văzu nişte ochi ciudaţi. În sfârşit, primejdia îşi scosese masca. Razele ciobului de stea se reflectau în cele o mie de feţe ale ochilor, dar dincolo de această sclipire începu să mocnească un foc înspăimântător, o flacără aprinsă, într-un fel de puţ adânc al gândirii vrăjmaşe. Fioroşi şi răi erau ochii aceia de fiară şi, în acelaşi timp, plini de o mulţumire hâdă, privindu-şi prada încolţită şi fără nădejde de scăpare cu o bucurie răutăcioasă.
Frodo şi Sam începură să se dea încet înapoi, copleşiţi de groază, fără să-şi poată dezlipi privirile de la ochii aceia înspăimântători şi răi, care se apropiau pe măsură ce ei păşeau îndărăt. Mâna lui Frodo se lăsă în jos tremurând, cu tot cu şip. Apoi, sloboziţi de vraja care îi oprea să fugă, se întoarseră amândoi, într-o panică zadarnică şi, spre veselia ochilor acelora, o luară împreună la goană; dar chiar şi fugind, Frodo se uită îndărăt şi văzu înspăimântat că ochii aceia porniseră în salturi după ei. Duhoarea îi înconjura ca un nor.
― Stai! Stai! strigă el deznădăjduit. N-are nici un rost să fugim. Ochii se furişau încet-încet, tot mai aproape.
― Galadriel! strigă el şi, luându-şi inima-n dinţi, ridică şipul. Ochii se opriră. O clipă, privirea lor slăbi, ca şi cum ar fi fost cuprinşi de-o umbră de îndoială. Atunci lui Frodo îi luă inima foc şi, fără să se gândească ce face, din nebunie, din deznădejde sau îmboldit de curaj, luă şipul în mâna stângă şi îşi trase sabia cu dreapta. Sting fulgeră, tăişul elfesc ascuţit scânteie în lumina argintie, dar pe margini trecu un foc albăstrui. Apoi, ţinând steaua în sus şi sabia lucitoare în faţă, Frodo, hobbitul din Comitat, porni hotărât să înfrunte arătarea.
Aceasta se clătină. Îndoiala punea stăpânire pe ea, pe măsură ce lumina se apropia. Ochii se întunecară pe rând şi se traseră îndărăt. Niciodată nu-i rănise atât de cumplit vreo strălucire. Fuseseră feriţi de soare, de lună şi de astre acolo, sub pământ, dar acum steaua coborâse chiar în măruntaiele lui. Ochii începură să tremure. Se întunecară, apoi se întoarseră şi ceva mare, până la care lumina nu ajungea, se înălţă între ei. Plecaseră.
― Stăpâne! Stăpâne! strigă Sam.
Era chiar îndărătul lui, cu sabia scoasă şi gata de atac.
― Stele şi mărire! Numai că elfii ar trage o cântare din asta, dacă le-ar ajunge la urechi ce facem. Fie să trăiesc, ca să le spun şi să-i aud cântând. Dar nu vă duceţi acolo, stăpâne! Nu intraţi în vizuina aia! E singura noastră scăpare! Haideţi să ieşim din văgăuna asta împuţită!
Şi astfel se întoarseră iar, mai întâi la pas, apoi o rupseră la fugă; căci, pe măsură ce înaintau, pământul se povârnea abrupt şi cu fiecare săritură, urcau mai sus şi mai departe de duhorile din bârlogul acela nevăzut şi vlaga li se întorcea în mădulare şi în inimă. Dar ura Strajei îi pândea încă din urmă, oarbă poate pentru moment, dar neînfrântă şi hotărâtă să ucidă.
Îi izbi în faţă un curent de aer rece şi tăios. Ieşirea, capătul tunelului, le apăru în sfârşit în faţă. Se năpustiră gâfâind înainte, tânjind după un loc deschis; apoi însă se clătinară pe picioare şi se dădură îndărăt. Ieşirea era astupată; dar nu de ceva din piatră: părea ceva moale şi elastic, puternic, totuşi, şi de nepătruns; aerul se strecura prin el, dar nu lăsa să treacă nici o rază de lumină. Hobbiţii se repeziră înainte încă o dată şi din nou se pomeniră azvârliţi îndărăt!
Ţinând şipul sus, Frodo privi şi văzu dinaintea lui ceva cenuşiu prin care razele ciobului de stea nu pătrundeau şi nu îl dezvăluiau, ca şi cum, nefiind o umbră iscată de lumină, n-o putea destrăma nici o lumină. Peste toată poarta tunelului era ţesută o pânză uriaşă, ca de păianjen, numai că mult mai deasă şi mai mare, din fire groase cât funia.
Sam râse ameninţător.
― Pânze de păianjen, hai? făcu el. Asta-i tot? Pânze de păianjen! Dar ce păianjen! Şo pe ele! Jos cu ele!
Se aruncă furios cu spada asupra lor, dar funia pe care o izbi nu se rupse. Se îndoi doar puţin, apoi sări îndărăt, ca o coardă de arc lovită, răsucindu-i şi smucindu-i sabia în sus, cu braţ cu tot. De trei ori izbi Sam din răsputeri şi, până la urmă, o singură coardă din atâtea câte erau plesni şi se răsuci, biciuind aerul. Unul dintre capete îl lovi pe Sam care ţipă de durere, dându-se îndărăt şi ducându-şi mâna la gură.