― O să ne ia zile-ntregi pîn-o să ne croim drum aşa, zise el. Ce-i de făcut? Ochii ăia s-au întors?
― Nu, nu se văd, spuse Frodo. Dar simt că se uită încă, sau se gândesc la mine; poate-şi fac alt plan. Dacă aş lăsa lumina asta jos sau dacă s-ar stinge, s-ar ivi iarăşi cât ai clipi.
― Prinşi în capcană la capătul drumului, făcu Sam cu amărăciune, simţind cum îi creşte mânia, mai presus de osteneală şi de deznădejde. Ca ţânţarii într-o plasă! Fie să-l ajungă blestemele lui Faramir pe Gollum; şi cât mai repede!
― Asta n-o să ne-ajute cu nimic, zise Frodo. Hai! Vino să vedem de ce-i Sting în stare! E spadă elfească. În prăpăstiile din Beleriand, unde-a fost făurită, erau pânze cumplite de păianjen. Dar trebuie să ai grijă tot timpul şi să te uiţi îndărăt. Ia ciobul de stea! Nu te teme! Ţine-l sus şi ai grijă!
Atunci, Frodo se repezi la plasa aceea mare şi o reteză dintr-o lovitură hotărâtă, de-a curmezişul unei încrengături, ca o scară de funii, care ţâşni pe loc la o parte. Tăişul lucind albăstrui se strecura printre corzi precum coasa prin iarbă, iar corzile plesneau, se răsuceau şi rămâneau apoi atârnate. Reuşi astfel să facă o tăietură mare.
Lovi cu sârg şi zdrenţui pânza peste tot pe unde ajungea cu sabia, iar partea de sus flutura şi se legăna ca un văl în bătaia vântului. Capcana fusese distrusă.
― Hai! strigă Frodo. Mergem mai departe! Mai departe! Toate gândurile îi fură năpădite de bucuria sălbatică a scăpării din ghearele deznădejdii. Îi vâjâia capul, de parcă trăsese o duşcă de vin tare. Sări afară strigând. Ţinutul acela întunecat i se păru luminos, după ce trecuse prin vizuina nopţii. Vălătucii mari de fum se ridicaseră şi se subţiaseră, iar acum se scurgeau ultimele ceasuri ale zilei mohorâte; lucirea roşiatică a Mordorului se stinsese într-o beznă ursuză. Cu toate acestea, lui Frodo i se păru că răsăriseră deodată zorii speranţei. Aproape că ajunsese pe creasta peretelui. Era acum doar cu puţin mai sus de el. Dinaintea lui era despicătura, Cirith Ungol, o crăpătură întunecată în creasta neagră, cu steiurile negre ţâşnind de-o parte şi de alta spre cer. N-avea decât să tragă o fugă, şi-ar fi ajuns dincolo!
― Trecătoarea, Sam! strigă el, fără să-i pese că glasul îi răsuna ascuţit şi sălbatic, scăpat acum de aerul urât mirositor din tunel. Trecătoarea! Hai să fugim într-acolo, să trecem în partea cealaltă!
Nu ne mai poate opri nimeni!
Sam dădu fuga dindărăt cât îl ţinură picioarele; dar, oricât ar fi fost de fericit de libertate, se simţea neliniştit şi se tot uita în spate la bolta întunecată a tunelului, de teamă să nu vadă ochii aceia sau vreo făptură cumplită sărind de acolo şi luându-se după ei. Prea puţine ştiau, el şi stăpânul său, despre puterile lui Shelob şi n-aveau habar că ea avea mai multe ieşiri din bârlog.
Trăia acolo de când lumea, o plăsmuire a răului în formă de păianjen, deşi, pe vremuri, sălăşluise în ţinutul Elfilor de la Apus, care era acum pe fundul Mării, încă de când Beren luptase în Munţii Groazei din Doriath şi venise, până la urmă, în Luthien, peste pajiştea verde, printre cucute, la lumina lunii. Asta se petrecuse tare demult. Cum ajunsese Shelob acolo, fugind dintre ruine, nu spune nici o poveste, căci puţine hrisoave ne-au rămas din Anii Întunecimii. Dar ea era acolo, încă dinaintea lui Sauron şi de a se pune prima piatră a turnului Barad-dur; şi nu-şi slujea decât sieşi, bând sânge de elf şi de om, buhăită şi grasă, hrănindu-se la nesfârşit, ţesând pânze întunecate; căci orice făptură îi era hrană şi borâtura ei era întuneric. Până hăt-departe, în patru zări, odraslele ei mai mici, copiii din flori zămisliţi din împerecheri jalnice, propriii săi urmaşi, pe care ea îi ucidea, se împrăştiau din strungă-n strungă, de la Ephel Duath, până în colinele răsăritene, la Doi Guldur şi hotarele străjuite ale Codrului Întunecat. Dar nici unul nu se putea măsura cu ea, Shelob cea Mare, ultimul vlăstar al lui Ungoliant, ca să aducă necazuri într-o lume nefericită.
Trecuseră ani buni de când o cunoscuse Gollum, Smeagol, care îşi vâra nasul în toate vizuinele întunecate, şi în zilele de odinioară se înclinase dinaintea ei şi o iubise, iar întunericul voinţei ei rele îl însoţea pretutindeni în rătăcirile lui, despărţindu-l de lumină şi de păreri de rău. Şi el îi făgăduise să-i aducă mâncare. Dar poftele ei nu erau aceleaşi cu ale lui. Ea ştia prea puţine despre turnuri, inele sau orice altceva făurit de minte sau mână omenească şi nici nu-i păsa de ele, căci singura ei dorinţă era moartea trupească şi sufletească a tuturor celorlalţi şi o halcă de viaţă numai pentru ea, pe care s-o înghită hulpav, până ce munţii nu mai aveau cum s-o ţină şi întunericul s-o încapă.
Dar dorinţa aceasta era departe de-a i se îndeplini şi suferea mereu şi de mult de foame în bârlogul ei; în acest timp, puterea lui Sauron creştea, iar lumina şi vieţuitoarele îi ocoleau fruntariile; cetatea din vale murise şi nu se mai apropia de ea picior de elf sau de om. Numai nefericiţii ăia de orci ― o hrană prăpădită. Dar trebuia să mănânce şi, cu toate că orcii săpau tunele întortocheate din trecătoare şi din turnul lor, ea găsea totdeauna o cale să-i prindă în cursă. Însă poftea la carne mai dulce. Iar Gollum tocmai din aceasta îi adusese.
„O să vedem, o să vedem”, îşi zicea el adesea, când îl copleşea răutatea, în vreme ce mergea pe drumul primejdios din Emyn Muil, spre Valea Morgul. „O să vedem noi. Poate, ooo, da, poate când o arunca Ea oasele şi veşmintele goale, o să le găsim, o să le luăm Nepreţuitul ― o răsplată pentru bietul Smeagol care-i aduce de-ale gurii. Şi-o să salvăm Nepreţuitul; aşa am promis. O, da. Şi când o să-l punem bine, o să afle şi Ea; ooo, da; şi-atunci o să i-o plătim noi, nepreţuitul meu. Atunci o să le-o plătim tuturor!”
Astfel îşi spunea el în sinea lui, în ungherul ascuns al şireteniei sale, de care nădăjduia ca Ea să nu-şi dea seama, încă de când se întorsese să i se încline până la pământ, în vreme ce tovarăşii săi dormeau.
Cât despre Sauron, ştia unde stătea ea la pândă. Îi făcea plăcere s-o ştie acolo, înfometată, dar neabătută în răutatea ei ― o strajă mai sigură a cărării ce ducea în ţinutul lui decât orice altă ticluire. Iar orcii erau sclavi folositori, dar avea destui. Dacă Shelob mai prindea din când în când câte unul, ca să-şi potolească foamea, foarte bine! Putea să se lipsească de ei. Şi, uneori, aşa cum îi arunci pisicii câte-o bucăţică mică (îi zicea pisica lui, deşi ea nu se considera a nimănui) Sauron îi trimitea ostatici care nu-i erau de vreun folos: îi mâna în vizuina ei şi-apoi i se povestea despre cum îi hingherise Shelob.
Astfel vieţuiau amândoi, desfătându-se fiecare după capul lui, fără să se teamă de vreun atac, de mânia cuiva sau de sfârşitul marii lor răutăţi. Din pânza lui Shelob nu scăpase nici o musculiţă, aşa că acum cu atât mai mari îi erau foamea şi turbarea.
Dar bietul Sam nu ştia nimic despre răul acesta pe care îl stârniseră împotriva lor; atât doar că simţea un fel de teamă care creştea în el, o ameninţare nevăzută; şi povara aceasta se făcu într-atât de mare, încât îl împiedica să alerge şi îi îngreuna picioarele.
Era înconjurat de spaimă; în faţă îi aşteptau vrăjmaşii în trecătoare; iar stăpânul alerga cu mintea tulburată în întâmpinarea lor, fără să-i pese. Îşi dezlipi privirile de la umbra din urmă şi de la bezna adâncă de la poalele stâncii din stânga; se uită în faţă şi văzu două lucruri care îl umplură şi mai mult de groază. Sabia pe care Frodo o ţinea încă scoasă din teacă, în mână, scapără într-o flacără albăstruie; apoi văzu că, deşi cerul dindărăt se întunecase, fereastra din turn strălucea şi acum roşiatic.