Cele două turnuri

― Orcii, murmură el. N-o să avem cum s-o scoatem la capăt. Peste tot sunt numai orci şi alţii mai răi ca ei.

Însă îşi reveni iute la obiceiurile lui de secretoşenie şi strânse în pumn şipul nepreţuit. O clipă, mâna lui prin care curgea sângele vieţii străluci roşie, apoi vârî luminiţa aceea minunată într-un buzunar de la piept şi se înfăşură în mantia elfească. Căută să grăbească pasul. Stăpânul era mult în faţă; ca la vreo douăzeci de paşi mai înainte, şi zbura ca o umbră; curând avea să-l piardă din ochi, în lumea aceea cenuşie.

Sam nici nu apucă bine să ascundă lumina ciobului de stea, că se ivi ea. O văzu brusc în stânga, ieşind ceva mai în faţă din văgăuna neagră a tenebrelor de sub o stâncă; era cea mai scârbavnică făptură care-i fusese vreodată dat să vadă, mai hâdă ca un coşmar cumplit. Aducea mult cu un păianjen, dar era mai mare şi mai cruntă ca fiarele uriaşe de pradă, căci în priviri i se citea o cruzime fără seamăn. Ochii ei, pe care Sam îi crezuse înfrânţi şi îmblânziţi, se aprinseseră iar, bulbucaţi în capul iţit înainte. Avea coarne mari, iar gâtul ca un trunchi îi era înfipt într-un trup umflat ― un sac imens, puhav, legănându-se atârnat între picioare; pe pieptul mare se vedeau pete livide, dar pântecele îi era albicios şi răspândea o duhoare nemaipomenită. Picioarele terminate în gheare se îmbucau mai sus de spinare în noduri mari; iar din ele răsăreau peri, ca nişte ţepi de oţel.

De îndată ce îşi revărsă din bârlog trupul uriaş şi fleşcăit, cu mădulare îndoite, începu să alerge cu o iuţeală înspăimântătoare. Făcea câţiva paşi, apoi sărea şi tot aşa, scârţâind din picioare. Se afla între Sam şi stăpânul lui. Fie că pe Sam nu îl văzuse, fie că deocamdată îl ocolea din cauza luminii pe care o purta, fapt e că atenţia-i era concentrată numai asupra prăzii, adică a lui Frodo, care nu mai avea şipul şi alerga acum netulburat în sus, pe cărare, fără să-şi dea seama încă de primejdie. Fugea cât putea de repede, dar Shelob era mai iute ca el; din câteva salturi avea să-l ajungă.

Sam îşi adună toate puterile în glas, gâfâind:

― Aveţi grijă îndărăt! Aveţi grijă, stăpâne! Vin…

Dar strigătul îi fu înăbuşit de o mână lungă şi umedă, care îi astupă gura. Alta îl apucă de gât şi simţi ceva înfăşurându-i-se pe picior. Luat pe nepusă masă, se trezi în braţele atacatorului său.

― L-am prins, îi şuieră Gollum la ureche. În sfârşit, nepreţuitul meu, am pus laba pe el; ooo, da, pe nesuferitul hobbit. Noi o să-l luăm pe ăsta. Ea o să-l ia pe celălalt. O, da, o să-l înşface Shelob, nu Smeagol, c-a făgăduit să nu se-atingă de Stăpân. Dar a pus laba pe tine, vântură-lume scârbavnic şi nesuferit!

Înfuriat de atâta trădare şi deznădăjduit că era împiedicat să-i sară în ajutor stăpânului aflat în primejdie de moarte, Sam se mişcă deodată cu o putere la care Gollum nu se aşteptase, căci îl socotea un hobbit mototol şi tâmpit. Nici măcar Gollum nu s-ar fi putut răsuci mai iute şi mai sălbatic. Mâna de pe gura lui Sam alunecă şi hobbitul se zvârcoli, încercând să-şi smulgă gâtul din strânsoare. Avea încă spada scoasă, iar de braţul stâng îi atârna de chingă toiagul lui Faramir. Încercă disperat să se întoarcă şi să-şi înjunghie vrăjmaşul. Dar Gollum era prea ager. Braţul său drept ţâşni şi îl înşfacă pe Sam de mijloc; degetele lui erau ca o menghină. Îi îndoi mâna în jos încet, neiertător, până când hobbitul scoase un strigăt de durere şi scăpă spada la pământ; şi în tot acest timp, Gollum îl strângea de gât cu mâna cealaltă.

Atunci, Sam îşi puse în joc ultima armă. Se smulse cu toată puterea, se înfipse bine în picioare şi brusc şi le propti în pământ; apoi se aruncă îndărăt cu toată forţa.

Fără să se aştepte măcar la un asemenea truc simplu din partea hobbitului, Gollum se rostogoli şi Sam îl izbi cu violenţă în burtă. Gollum scoase un şuierat ascuţit; o clipă, Sam simţi că strânsoarea din jurul gâtului slăbeşte, dar nu şi cea de la mână. Ţâşni la o parte, se ridică în picioare, iar apoi se învârti spre dreapta, în jurul încheieturii pe care încă i-o încleşta Gollum. Cu mâna stângă prinse toiagul, îl ridică şi îl izbi cu un pârâit de braţul întins al lui Gollum, chiar mai jos de cot.

Gollum schelălăi şi îi dădu drumul. Atunci Sam se avântă şi îl izbi iar cu sete, fără să-şi schimbe toiagul din stânga în dreapta. Gollum se târî într-o parte, iute ca un şarpe, aşa că Sam nu-l nimeri în cap, cum ar fi vrut, ci pe spinare. Toiagul trosni şi se rupse. Asta îl dădu gata. Avea de mult obiceiul să atace pe la spate şi rareori dădea greş. Dar de data aceasta se înşelase din cauza urii: făcuse greşeala să vorbească şi să rânjească, înainte să-şi apuce victima de gât cu mâinile. Frumosul lui plan eşua amarnic, din clipa în care lumina aceea cumplită strălucise atât de neaşteptat în întuneric. Iar acum se afla faţă în faţă cu un vrăjmaş furios, ceva mai mic decât el. Nu-i plăcea să lupte aşa. Sam înşfacă sabia de la pământ şi o înălţă. Gollum schelălăi şi sări în patru labe, de-a buşilea, apoi ţâşni ca o broască. Înainte ca Sam să ajungă la el, o luă la sănătoasa de-i sfârâiau călcâiele, îndărăt spre tunel.

Sam se luă după el cu spada în mână. Pentru moment, uitase de toate, copleşit de o furie oarbă şi de dorinţa de a-l omorî pe Gollum. Dar nu apucă să-l ajungă din urmă, că acesta se făcu nevăzut, în clipa când ajunse în faţa văgăunii întunecate şi nările i se umplură de duhoare, se gândi fulgerător la Frodo şi la monstru. Se răsuci iute şi o luă sălbatic în sus, pe cărăruie, strigându-şi întruna stăpânul pe nume. Dar ajunse prea târziu. Căci uneltirea lui Gollum fusese deocamdată încununată de succes.

X Ce alege jupânul Sam cel înţelept

Frodo zăcea întins pe spate; monstrul era aplecat peste el şi atât de concentrat asupra prăzii sale, încât nu luă seama la Sam şi la strigătele sale, decât când acesta fu la o aruncătură de băţ. Apropiindu-se în fugă, hobbitul văzu că stăpânul său era deja înfăşurat în funii din cap până-n picioare, iar Shelob, cu uriaşele ei picioare dinainte se pregătea să-i ridice trupul pe jumătate, şi pe jumătate să-l târască după ea.

Alături zăcea lucind pe pământ spada lui elfească, acolo unde îi căzuse neputincioasă din mână. Sam nu pierdu vremea cu întrebări despre ce-avea de făcut şi nici nu-şi cântări curajul, loialitatea sau furia, ci sări strigând înainte şi înşfacă spada stăpânului cu mâna stângă. Apoi se năpusti. Nu se pomenise atac mai crâncen în lumea sălbatică a fiarelor; era ca o făptură mică, deznădăjduită, înarmată doar cu dinţişorii ei, şi singură, care se repezea la un munte încornorat, aplecat asupra perechii sale.

La strigătul lui firav, ca şi cum ar fi muşcat-o un purice, matahala îşi întoarse încet privirile răutăcioase spre el. Dar înainte să-şi dea seama că de-atâta amar de vreme nu se mai năpustise nimeni cu atâta furie la ea, spada strălucitoare îi zbură una dintre gheare. Sam sări pe sub picioarele ei arcuite şi cu sabia cealaltă îi înţepă ochii holbaţi, căci monstrul era cu capul aplecat. Unul dintre ei se stinse.

În clipa aceea, biata făptură se afla chiar dedesubtul matahalei, aşa că aceasta n-o putea înţepa sau prinde în gheare. Pântecele uriaş lucea putred deasupra, iar duhoarea aproape că-l doborî pe hobbit. Furia îl împinse să mai lovească o dată şi, înainte ca ea să se lase peste el şi să-l strivească, punând capăt micii lui îndrăzneli, Sam o izbi cu sabia elfească cu toată puterea pe care i-o dădea deznădejdea. Dar Shelob nu era ca dragonii; afară de ochi, nu avea nici un punct slab. Pielea ei era bătucită şi mâncată de putreziciune, însă răutatea se aşezase strat după strat, întărind-o. Tăişul abia de-o zgârie cu un scârţâit cumplit, iar faldurile acelea hâde nu puteau fi străpunse nici măcar de-o armie omenească, chiar dacă oţelul ar fi fost făurit de elfi sau de gnomi sau de-ar fi fost mânuit de Beren sau Turin. Shelob se feri de lovitură şi îşi înălţă pântecele clocotind de otravă mult deasupra capului lui Sam. Apoi îşi răşchira picioarele şi îşi lăsă iar burdihanul uriaş asupra lui. Prea devreme. Căci Sam îşi azvârli cît colo sabia şi, apucând-o cu amândouă mâinile pe cea elfească, îi îndreptă vârful în sus, apărându-se de acoperişul acela înspăimântător; şi aşa, Shelob, mânată de propria-i voinţă haină, mai aprigă decât o mână de războinic, se înfipse în ţeapă amarnică, din ce în ce mai adânc, pe măsură ce Sam era încet-încet strivit la pământ.