Aragorn descălecă şi privi pământul, pe urmă, sărind înapoi în şa, o luă spre răsărit, cu mare băgare de seamă, ca să nu distrugă urmele. Apoi descălecă iar şi cercetă ţărâna, de colo până colo.
― N-am aflat mare lucru, rosti el. Dâra principală e neclară, întretăiată de urmele de întoarcere ale călăreţilor; drumul lor trebuie să fi fost pe lângă râu. Dar cea dinspre răsărit e reavănă şi desluşită. Nici o urmă nu duce în partea opusă, înapoi, spre Anduin. Acum trebuie să mergem mai uşor, să observăm orice pas care-ar fi luat-o pe de lături. De aici, orcii şi-au dat seama, fără doar şi poate, că sunt urmăriţi; or fi încercat să-i ducă undeva pe ostatici, înainte să fie ajunşi din urmă.
Pe măsură ce înaintau, ziua se mohora. Asupra Platoului pogorau nori cenuşii. Soarele se acoperea cu un zăbranic ceţos. Tot mai aproape se desluşeau povârnişurile din Fangorn, întunecându-se uşor în apusul soarelui. Nu zăriră urme nici în dreapta, nici în stânga, dar, din loc în loc, treceau pe lângă hoituri singuratice de orci cu spatele sau grumazul străpunse de săgeţi cu pană cenuşie.
Într-un târziu, pe la asfinţit, ajunseră la poalele pădurii şi, într-o poieniţă ivită printre cei dintâi arbori, dădură peste marele pârjol; cenuşa fierbinte încă fumega. Alături zăceau o grămadă de coifuri, pieptare înzăuate, scuturi sfărâmate, spade frânte, arcuri şi săgeţi şi o groază de alte născociri războinice. Într-o ţepuşă din mijloc fusese înfiptă căpăţâna mare a unei stârpituri pe al cărei coif, deşi sfărâmat, se putea desluşi însemnul alb. În depărtare, pe lângă locul unde râul se revărsa dinspre liziera pădurii, se zărea o movilă. Fusese înălţată de curând: pământul reavăn era acoperit cu brazde proaspete, înierbate, iar de jur împrejur se aflau înfipte cincisprezece lănci.
Aragorn şi tovarăşii săi cercetară câmpul de bătălie până hăt-departe, dar lumina scădea şi curând se lăsă seara întunecată şi nebuloasă. Veni şi noaptea, dar nici urmă de Merry şi Pippin.
― N-o mai putem scoate la capăt, zise Gimli trist. Am dezlegat o mulţime de cimilituri de când am venit în Toi Brandir, dar asta-i cea mai întortocheată. Tare mi-e teamă că mădularele scrumite ale hobbiţilor s-au amestecat acum cu ale orcilor. Amarnică veste pentru Frodo, de va mai apuca s-o afle; la fel de amarnică şi pentru bătrânul hobbit ce-aşteaptă în Vâlceaua Despicată. Elrond s-a-mpotrivit venirii lor.
― Nu şi Gandalf, zise Legolas.
― Dar Gandalf a ales să vină chiar el şi-a fost cel dintâi care s-a pierdut, îi răspunse Gimli. Chiar ceea ce-a văzut l-a dus la pieire.
― Sfetnicii lui Gandalf nu s-au îngrijit să nu cadă în cine ştie ce capcană, zise Aragorn. Există unele lucruri pe care e mai bine să le încuviinţezi, decât să le refuzi, chiar dacă la sfârşit e mai de rău. Dar n-am să plec încă de pe aceste meleaguri. În orice caz, vom poposi aici până se luminează de ziuă.
Făcură popas sub un copac stufos, ceva mai încolo de câmpul de bătălie: părea un castan, dar păstra o mulţime de frunze late, cafenii, de anul trecut, ca nişte mâini uscate, cu degete lungi, răşchirate, care foşneau sinistru în briza nopţii.
Pe Gimli îl trecu un fior. Nu-şi luaseră decât o pătură de fiecare.
― Să facem focul, zise el. Nu-mi pasă de nici o primejdie. Poa’ să vină puzderie de orci, ca fluturii la lumânare!
― Dacă amărâţii ăia de hobbiţi rătăcesc prin codru, s-ar putea ca focul să-i călăuzească încoace, zise Legolas.
― Nu numai pe orci şi pe hobbiţi, zise Aragorn. Suntem aproape de trădătorul Saruman. În plus, ne aflăm taman la marginea Fangornului şi se spune că-i de rău să te-atingi de vreun arbore din codrul acesta.
― Dar rohirrimii au făcut ieri un pârjol pe cinste taman pe aceste locuri, zise Gimli, şi, după cum se vede, nu s-au sfiit să doboare arbori pentru foc. Mai mult, după ce şi-au terminat treaba, şi-au petrecut netulburaţi aici noaptea care-a urmat.
― Erau mulţi, zise Aragorn, iar ei nu stârnesc mânia Fangornului, căci vin arar pe-aceste meleaguri şi nu pătrund pe sub arbori. Dar cărările noastre, se pare, ne conduc chiar în inima pădurii. Aşa că, păzea! Nu tăiaţi nici un copac în care musteşte viaţa.
― Nici nu e nevoie, rosti Gimli. Călăreţii ne-au lăsat destule vreascuri şi aşchii, iar împrejur e plin de crengi uscate.
Plecă să adune lemne, apoi se îndeletnici cu aranjarea şi aprinderea focului; dar Aragorn stătea tăcut, sprijinit de copacul uriaş, adâncit în gânduri, iar Legolas rămăsese singur în luminiş, scrutând umbrele adânci ale codrului, uşor aplecat, ca şi cum ar fi ascultat glasuri depărtate.
După ce gnomul reuşi să înteţească un foc mic, cei trei se apropiară şi şezură împreună, învăluind lumina cu glugile lor. Legolas îşi ridică privirile spre crengile arborelui, rătăcind printre ele.
― Ia uitaţi-vă! făcu el. Copacul se bucură de foc!
Poate că nu era decât dansul umbrelor care le înşela privirile, dar tuturor li se păru că ramurile se plecau spre ei să ajungă deasupra flăcărilor, iar cele din vârf se îndoiseră în aceeaşi direcţie; frunzele cafenii se îndreptaseră şi se frecau una de alta ca nişte mâini crăpate de ger, bucurându-se de căldură.
Era atâta linişte, încât codrul întunecat şi misterios, aflat la doar o aruncătură de băţ, îşi făcu simţită prezenţa mocnită, plină de năzuinţe tainice. După o vreme, Legolas rupse tăcerea:
― Celeborn zicea să nu ne-avântăm prea mult în Fangorn, rosti el. Ştii de ce, Aragorn? Care sunt legendele pădurii pe care le-a auzit Boromir?
― Multe poveşti mi-au trecut pe la ureche în Gondor şi aiurea, zise Aragorn, dar, de n-ar fi fost cuvintele lui Celeborn, le-aş fi luat doar drept legende pe care le-au născocit oamenii în momentele lor de rătăcire. Mă gândisem să te întreb cât adevăr zace în toate acestea. Iar dacă un elf al pădurii nu ştie, cum să-i dea răspunsul un om?
― Ai călătorit mai departe ca mine, rosti Legolas. N-am auzit nimic despre asta, în ţinutul meu, afară de cântecele despre neamul onodrimilor pe care oamenii-i numesc enţi şi care au sălăşluit acolo cu mult timp în urmă; căci, după socoteala elfilor, Fangornul se pierde în negura vremurilor.
― Da, e tare bătrân, spuse Aragorn. La fel de bătrân ca pădurea de lângă Gruiurile-gorgane; şi-i mult mai măreţ. Elrond zice că-s din aceeaşi stirpe, ultimele izbucniri ale Codrului Întreg din Zilele de Odinioară, pe când întâiul născut bâjbâia de colo-colo, iar oamenii erau încă adormiţi. Cu toate acestea, Fangornul păstrează şi acum nişte taine numai de el ştiute. Despre ce e vorba, nu am habar.
― Şi nici nu vreau să ştiu, interveni Gimli. Eu unul aş vrea ca nimic din ceea ce sălăşluieşte în Fangorn să nu fie tulburat.
Traseră atunci la sorţi cine să stea de strajă şi Gimli ieşi primul. Ceilalţi se culcară. Somnul puse imediat stăpânire pe ei.
― Gimli, rosti Aragorn ca prin vis. Nu uita, nu cumva să tai vreo creangă sau vreo rămurea verde de-aici, din Fangorn. Dar nici să nu te avânţi prea departe după lemne uscate. Mai bine lasă să se stingă focul. Şi să mă strigi la nevoie.
Acestea fiind spuse, adormi. Legolas zăcea deja nemişcat, cu mâinile lui frumoase încrucişate pe piept, cu ochii deschişi, încurcând noaptea reală cu visul, după felul elfilor. Gimli stătea ciucit lângă foc, trecându-şi gânditor degetul mare peste tăişul securii. Arborele foşnea. În rest, nici un zgomot.
Gimli îşi ridică brusc privirile şi zări un moşneag cocârjat, sprijinit într-un toiag, înfăşurat într-o mantie largă şi stând chiar în locul unde lumina flăcărilor se lupta să ţină piept întunericului. Ochii acestuia erau umbriţi de borurile unei pălării largi. Gimli sări în picioare, prea năucit în primul moment ca să poată striga, deşi îl străfulgeră gândul că Saruman pusese mâna pe ei. Deşteptaţi de mişcarea prietenului lor, Aragorn şi Legolas se ridicară în capul oaselor şi rămaseră cu ochii pironiţi. Moşneagul nu zise nimic şi nici nu făcu vreun semn.