Nu visase vreodată Shelob, în împărăţia răutăţii sale, să fie cuprinsă de asemenea chinuri. Nici cel mai vajnic oştean din străvechiul Gondor, nici cel mai sălbatic orc pe care îl prinsese în capcană nu o pusese la o astfel de caznă şi nu-i tăiase carnea iubită. Se cutremură toată. Se înălţă iar, arcuindu-se de durere. Apoi îşi strânse picioarele chinuite sub ea şi sări îndărăt.
Sam căzuse în genunchi la capul lui Frodo, cu simţurile lovite de duhoarea îngrozitoare, cu mâinile încă încleştate pe mânerul săbiei. Prin ceaţa care i se lăsase peste ochi, zări chipul stăpânului său, şi, cu toată puterea ce-i mai rămăsese, se chinui să iasă din starea de leşin care-l cotropise. Îşi ridică încet fruntea şi văzu dihania la câţiva paşi, uitându-se la el. Prin cioc îi ţâşnea un val de venin şi de sub ochiul rănit i se scurgea o prelinsătură verde. Stătea chircită acolo, cu pântecele înfiorat revărsat la pământ, cu arcurile mari ale picioarelor tremurând, pregătindu-se să sară iar, de data aceasta hotărâtă să zdrobească totul; nu mai voia să-şi împietrească îmbucătura cu otravă, ca s-o liniştească; acum avea întâi să ucidă, şi-apoi să sfâşie. Chiar în clipa în care şi Sam se chirci, uitându-se la ea şi văzându-şi moartea cu ochii, îi veni în minte un gând, de parcă ar fi auzit uri glas depărtat, şi începu să scotocească în sân cu mâna stângă; găsi ceea ce căuta: rece, tare şi puternic îi păru şipul lui Galadriel, în această lume de groază a stafiilor.
― Galadriel! rosti el slab şi în clipa aceea auzi glasuri depărtate, dar limpezi: erau strigătele elfilor, păşind prin umbrele dragi din Comitat, sub stele, precum şi cântările lor, aşa cum îi apăruseră când adormise în Sala Focului din casa lui Elrond.
Gilthoniel A Elbereth! Şi-atunci i se dezlegă limba şi strigă într-un grai pe care nu-l ştia:
Acestea fiind spuse, se ridică clătinându-se în picioare şi fu iar Sam cel Înţelept, fiul lui Ham Meşterul Îndemânatic.
― Apropie-te, scârboşenie! strigă el. I-ai făcut rău stăpânului meu, fiară, şi pentru asta ai să plăteşti. Vom pleca mai departe. Dar mai întâi să-ncheiem cu tine. Hai să-ţi mai dau o bucăţică!
Ca şi cum spiritul lui neîmblânzit îi pusese forţele în mişcare, ciobul se înflăcăra brusc, precum o torţă albă în mâna lui. Arunca flăcări ca o stea căzătoare care aprinde aerul întunecat pe boltă cu o lumină de neîndurat. Niciodată chipul lui Shelob nu mai fusese ars de o asemenea groază căzută din ceruri. Razele ei îi pătrundeau în ţeasta rănită şi o scormoneau cu o durere uriaşă, iar baia aprinsă de lumină i se împrăştia peste ochi. Căzu îndărăt, bătând aerul cu picioarele din faţă, cu privirile orbite de fulgere lăuntrice şi cu mintea chinuită. Apoi îşi întoarse capul vătămat, se rostogoli într-o parte şi începu să se târască în gheare către văgăuna dindărătul stâncii întunecate.
Sam se luă după ea. Îi vâjâia capul de parcă era beat, dar nu se lăsă. Iar Shelob fu alungată în sfârşit, înfrântă; tresărea şi se cutremura, încercând să se depărteze cît mai iute de el. Ajunse la văgăună şi se strecură înăuntru, lăsând în urmă o dâră de mâzgă verde-gălbuie, chiar în clipa când Sam o mai izbi o dată peste picioare. După care hobbitul se prăbuşi la pământ.
Shelob plecase; povestea nu ne spune dacă după aceea a zăcut îndelung în bârlogul ei, oblojindu-şi răutatea şi neputinţa şi dacă, o dată cu trecerea molcomă a anilor de întuneric, s-a vindecat, refăcându-şi ochii buburoşi, şi-apoi, îmboldită de foame, ca de ameninţarea morţii, şi-a ţesut din nou capcanele cumplite prin văile Munţilor Umbrei.
Sam rămase singur. Pe când se lăsa noaptea peste locul de bătălie din Tărâmul Fără Nume, se târî vlăguit îndărăt, la stăpânul său.
― Stăpâne, dragă stăpâne, zicea el, dar Frodo nu-i răspundea.
În vreme ce alergase nerăbdător, bucurându-se de libertate, Shelob se apropiase iute de el pe la spate şi îl înţepase fulgerător în gât. Acum zăcea livid, fără să audă vreun glas, fără să se mişte.
― Stăpâne, dragul meu stăpân! îl strigă Sam, aşteptând zadarnic în liniştea aceea nesfârşită să audă ceva.
Apoi tăie cât putu de repede funiile şi îşi puse urechea la pieptul şi la gura lui Frodo; dar nu află nici o urmă de viaţă, nici o zbatere uşoară a inimii. Îi frecă mâinile şi picioarele de nenumărate ori şi îl mângâie pe frunte, dar stăpânul nu clinti.
― Frodo, domnu’ Frodo! striga el. Nu mă lăsaţi singur aici! Sunt eu, Sam! Nu vă duceţi acolo, unde nu vă pot urma! Treziţi-vă, domnu’ Frodo! O, trezeşte-te, Frodo, dragul meu, dragul meu. Trezeşte-te!
Apoi fu cuprins de mânie şi începu să alerge furios în jurul trupului stăpânului său, sfâşiind aerul cu sabia, izbind pietrele şi scoţând strigăte sfâşietoare. Răcorit oarecum, se întoarse, se aplecă şi se uită la chipul lui Frodo, palid, în lumina asfinţitului. Şi citi deodată vedenia care i se arătase în oglinda lui Lady Galadriel, în Lorien: Frodo, cu chipul livid, adormit buştean, la umbra unei stânci înalte. Mai bine zis, aşa i se păruse atunci, că dormea buştean.
― A murit! zise el. E mort, nu adormit!
Iar când rosti acestea, ca şi cum cuvintele şi-ar fi vărsat din nou veninul, i se păru că obrazul lui Frodo capătă o nuanţă verzuie.
Atunci pe Sam îl cuprinse neagra deznădejde. Se chirci la pământ, îşi trase gluga cenuşie peste ochi, iar inima îi fu copleşită de noapte şi nu mai ştiu nimic.
Când, într-un târziu, întunericul se risipi, Sam îşi ridică privirile şi văzu că era înconjurat de umbre; dar câte minute sau ore trecuseră de când îşi pierduse cunoştinţa, nu ştia să spună. Era în acelaşi loc, iar stăpânul lui zăcea alături, neschimbat. Nu se prăbuşiseră munţii, lumea nu se ruinase.
― Ce mă fac, ce mă fac? zicea el. Oare-am străbătut tot drumul ăsta împreună cu el pentru nimic?
Apoi îşi aminti cum glasul lui rostise cuvinte neînţelese atunci, la începutul călătoriei: Am de făcut ceva, înainte să se termine totul. Trebuie să-mi duc treaba la bun sfârşit, stăpâne, dacă-nţelegeţi ce vreau să spun.
― Dar ce-aş putea să fac? Doar n-am să-l părăsesc pe domnu’ Frodo în vârf de munte, mort, fără să-l îngrop, şi să mă duc acasă. Sau mai bine să merg mai departe… Să merg mai departe? repetă el şi se cutremură de spaimă şi de îndoială. Să merg mai departe? Oare asta trebuie să fac? Şi să-l părăsesc?