Lumea se schimbă, şi lui îi trecură prin minte într-o clipă atâtea gânduri câte i-ar fi trecut într-un ceas. Îşi dădu seama că i se ascuţise auzul, în vreme ce vederea îi slăbise, dar altfel decât în bârlogul lui Shelob. În jurul lui lucrurile nu erau întunecate, ci nedesluşite; el însuşi se afla într-o lume ceţoasă, cenuşie, singur, ca o stâncă micuţă şi neagră, şi Inelul care îi trăgea mâna în jos era ca un glob de aur fierbinte. Nu se simţea deloc nevăzut; dimpotrivă, oribil şi singular de vizibil; şi îşi dădu seama că, de undeva, îl căuta un Ochi.
Auzi prăbuşire de pietre şi un clipocit de apă departe, în Valea Morgul; iar jos, sub stâncă, supărarea bolborosită a lui Shelob, bâjbâind, rătăcită prin cine ştie ce tunel întunecat; glasuri în foişoarele turnului; şi strigătele orcilor când ieşeau din tunel; şi tropotele şi larma îngrozitoare, asurzitoare, huruindu-i în urechi, venind dinspre orcii de dinaintea lui. Se strânse lângă stâncă. Dar ei mărşăluiau mai departe, ca o oaste de stafii, umbre cenuşii, pierdute în ceaţă, ca nişte vise urâte, cu flăcări palide în mâini. Şi trecură pe lângă el. Se chirci, încercând să se strecoare în vreun ungher, să se ascundă.
Ascultă. Orcii din tunel şi cei care coborau se treziră faţă-n faţă şi începură să alerge strigând. îi auzea limpede şi înţelegea ce spuneau. Pesemne că Inelul dădea puterea înţelegerii limbilor sau de a-i pricepe mai ales pe slujitorii lui Sauron, făuritorul lui, aşa că, dacă ciulea urechile, desluşea şi îşi traducea orice gând. Bineînţeles, Inelulului îi creşteau mult puterile, pe măsură ce se apropia de locurile unde fusese făurit; un singur lucru nu dădea, şi-acesta era curajul. în clipa aceea, Sam nu se gândea decât la cum să se ascundă, cum să se facă mic, până s-or linişti iar toate; şi asculta înspăimântat. Nu ştia cît erau glasurile acelea de aproape, căci îi răsunau parcă în urechi.
― Hei! Gorbag! Ce faci aici, sus? Te-ai şi săturat de război?
― Poruncă, găgăuţă. Şi tu ce faci, Shagrat? Te-ai săturat să stai la pândă? Te gândeşti să cobori la luptă?
― Poruncile-s pentru tine. Eu răspund de trecătoarea asta. Aşa că vorbeşte frumos. Ce-ai de spus?
― Nimic.
― Hei! Hei! Uuuu! izbucni un strigăt care întrerupse vorbele căpeteniilor.
Orcii de jos văzuseră deodată ceva. începură să fugă. Iar ceilalţi se luară după ei.
― Hei, hei! E ceva aici! Zace drept în drum! O iscoadă, o iscoadă!
Se iscară larmă mare, vaiere mârâite de corn şi-o amestecătură de glasuri lătrate.
Sam se deşteptă, de parcă l-ar fi lovit cineva în moalele capului, îl văzuseră pe stăpânul lui. Oare ce-aveau de gând? Auzise tot felul de istorisiri în legătură cu orcii, care-ţi îngheţau sângele în vine. Nu putea îndura una ca asta. Sări în picioare. Nu se mai gândi nici la Căutare, nici la hotărârile pe care le luase şi scăpă de teamă şi de îndoială. Ştia acum unde îi era locul, şi unde îi fusese dintotdeauna: alături de stăpânul său, deşi nu-i era prea limpede ce putea face acolo. O luă la fugă în jos, pe scări, apoi pe cărare, către Frodo.
„Câţi or fi? se întrebă el. Cel puţin treizeci-patruzeci din turn şi, socot, mult mai mulţi, de jos. Câţi oi putea ucide până mă-nhaţă? Au să vadă flacăra săbiei de cum am s-o trag din teacă, şi mai curând sau mai târziu, tot or să pună laba pe mine. Oare fapta mea o s-ajungă în vreo cântare? «Despre cum a tăbărât înţeleptu’ Sam în Trecătoarea înaltă şi-a făcut zid de trupuri în jurul stăpânului său». Nu, ce cântări? Bineînţeles că n-au să mai fie cântări, căci Inelul va fi descoperit. N-am ce face. Locul meu e alături de domnu’ Frodo. Trebuie să înţeleagă şi Elrond, şi Sfatul, şi Marii Seniori şi Doamnele şi Domniţele, în marea lor înţelepciune. Planurile au dat greş. Eu n-am cum să fiu Purtătorul Inelului, fără domnu’ Frodo.”
Dar orcii ieşiseră din raza privirilor lui înceţoşate. Nu apucase să se mai gândească şi la el, dar acum îşi dădu seama că era vlăguit, aproape neputincios: picioarele nu-l purtau cum ar fi vrut. Se mişca prea încet. Cărarea i se păru lungă de leghe întregi. Unde dispăruseră cu toţii în ceaţă?
Iată-i! Erau la o bună bucată de drum în faţă. Un ciorchine de umbre aplecate în jurul a ceva ce zăcea la pământ; câţiva păreau să se repeadă de colo-colo, amuşinînd ca nişte câini care căutau o urmă. Încercă să facă un efort.
― Dă-i zor, Sam! zise el. Altfel, ai s-ajungi prea târziu.
Îşi desfăcu sabia din teacă. Într-o clipă avea s-o tragă. Şi-atunci… în vreme ce orcii ridicau ceva de jos, se auzi o rumoare sălbatică, iar apoi huiduieli şi râsete.
― Uhuhuu! Huooo! Sus! Sus!
― Şi-acu’, plecarea! Pe scurtătură! înapoi, la Poarta de Jos! După cât se pare, în seara asta n-o să ne dea de lucru.
Grupul de umbre orceşti începu să se mişte. În mijloc, patru dintre ei purtau un trup pe umeri.
― Uhuhuuu!
Luaseră trupul lui Frodo. Plecaseră. Nu putea să-i prindă din urmă. Orcii ajunseseră la tunel şi acum pătrundeau acolo. Cei cu povara intrară primii, iar în urma lor se iscă o vânzoleală mare. Sam se luă după ei. Trase sabia ― o scânteiere albastră în mâna lui şovăitoare ― dar ei n-o văzură. Chiar în clipa când el ajunse gâfâind, ultimii dintre ei se făcură nevăzuţi în gaura neagră a tunelului.
Rămase o clipă să-şi tragă sufletul, cu mâna la piept. Apoi îşi trecu mâneca peste faţă, ca să se şteargă de praf, de sudoare şi de lacrimi.
― Urâtă treabă, făcu el şi se avântă după ei în întuneric.
Tunelul nu i se mai păru atât de întunecos; parcă trecuse dintr-o ceaţă rară într-una mai deasă. Era tot mai vlăguit, dar voinţa i se întărea. I se păru că vede lumina torţelor ceva mai în faţă, dar, oricât s-ar fi străduit, nu reuşea să-i ajungă. Orcii înaintau de obicei iute prin tunele, iar pe acesta îl ştiau foarte bine; căci, deşi era primejdia întâlnirii cu Shelob, erau siliţi să treacă pe acolo, fiind cea mai rapidă cale de la Cetatea Moartă prin munţi. În ce negură depărtată a timpului fusese durat tunelul cel lung şi puţul mare, rotund, unde îşi găsise Shelob sălaş cu multă vreme în urmă, nu se ştia; dar orcii săpaseră şi ei într-o parte şi-ntr-alta, ca să ocolească bârlogul, când stăpânii le dădeau de făcut câte o treabă. În seara aceea, nu aveau de gând să pătrundă prea adânc, ci se grăbeau spre trecerile din margine care duceau spre turnul lor de strajă de pe stâncă. Cei mai mulţi erau veseli, mulţumiţi peste poate de ce găsiseră şi văzuseră; în timp ce alergau, flecăreau şi bolboroseau, după felul lor. Sam le auzea glasurile aspre şi puternice prin aerul încremenit; printre ele desluşi două mai răsunătoare şi mai aproape de el decât toate celelalte. Se părea că erau cei doi căpitani ai oştilor care încheiau alaiul şi vorbeau în mers.
― Shagrat, nu poţi să-ţi opreşti gloata să mai facă atâta larmă? mârâi unul. N-am chef să dea Shelob peste noi.
― Las-o baltă, Gorbag! Ai tăi fac gălăgie şi mai mare, zise celălalt. Dar lasă-i să se zbenguie şi flăcăii ăştia un pic. Socot că nu-i nevoie să ne facem griji din cauza lui Shelob. Se pare că i-a intrat un cui în talpă şi bine-mi pare. N-ai văzut ce mizerie era pe drumul spre crăpătura aia a ei blestemată? I-am venit o dată de hac, o să i-o mai facem de sute de ori. Aşa că lasă-i să râdă. Şi-apoi, până la urmă, tot am avut ceva noroc: am pus mâna pe ceea ce vor cei din Lugburz.